Braul Maicii Domnului pe meleaguri dobrogene

După ce în ultimii şase ani a trecut prin faţa a milioane de credincioşi din Iaşi şi Alba Iulia, Brîul Maicii Domnului, despre care crede că are puteri miraculoase, va fi adus şi la Arhiepiscopia Tomisului. Considerată a fi una dintre cele mai bine păstrate relicve ale lumii creştine, Brîul Maicii Domnului se va afla pe teritoriul Dobrogei timp de o săptămînă. Pentru aducerea preţioasei relicve la Constanţa, Arhiepiscopul Tomisului, Înalt Prea Sfinţitul Teodosie, va pleca, astăzi, cu o aeronavă aparţinînd Forţelor Militare Aeriene de pe Aeroportul Internaţional Mihail Kogălniceanu, cu destinaţia Neas Anhialos, Grecia. Delegaţia condusă de Înaltul ierarh tomitan va primi, de la mănăstirea Kato Xenias, situată la 50 de km de Volos, Brîul despre care se spune că a fost ţesut chiar de Maica Domnului. Tot astăzi, în jurul orelor 15.00, delegaţia va reveni în ţară, pe aeroportul din Mihail Kogălniceanu, de unde sfîntul odor va fi condus spre Mangalia, la biserica militară de garnizoană, cu hramurile „Intrarea Maicii Domnului în biserică” şi „Adormirea Maicii Domnului”. De la sfîrşitul acestei săptămîni, constănţenii care vor să se reculeagă la relicvă vor avea ocazia să meargă în pelerinaj la Catedrala „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”, locul în care va fi adăpostit preţiosul odor. Potrivit reprezentanţilor Arhiepiscopiei Tomisului, pe 21 mai, de sărbătoarea Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, Brîul Maicii Domnului va fi purtat în pelerinaj pe străzile Constanţei. După plecarea de la Catedrala Arhiepiscopală „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”, la ora 15.30, relicva va fi purtată pe traseul Piaţa Ovidiu, str. Mircea cel Bătrîn, bd-ul Mamaia, str. Mihai Viteazu, str. Călugăreni, str. Ştefan Mihăileanu, pînă la biserica „Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena”.

 

Brîul, păstrat în raclă românească

 

Păstrat pînă în secolul al IV-lea după Hristos în Ierusalim, odorul a ajuns apoi în Capadoccia, pentru ca împăratul Teodosie cel Mare (379-395) să-l readucă în vechiul oraş evreiesc. Peste 15 ani va fi dus la Constantinopol şi păstrat, pe rînd, în mai multe biserici. Începând cu anul 458 a fost depus şi la biserica din Vlaherne, biserica vlahilor. Din biserica Vlaherne, brîul a fost dus la biserica „Sfintei Sofia” din Constantinopol. Timp de secole, a fost păstrat în Constantinopol. De-a lungul timpului, Brîul Maicii Domnului a avut un rol important în viaţa religioasă a românilor, domnitorii Moldovei şi cei ai Ţării Româneşti fiind cei care, în Evul Mediu, au adus relicva pe aceste meleaguri. Apropierea de români a acestui odor este întregită şi faptul că Brîul Maicii Domnului este păstrat într-o raclă de argint, confecţionată în secolul XVIII, în Ţara Românească şi aflată acum la Mănăstirea Vatoped. „Dorim ca aceste zile să fie binecuvîntate de prezenţa cinstitului Brîu, în niciun caz să fie presărate de orgolii şi acţiuni electorale. Oamenii politici sînt şi ei aşteptaţi în calitate de creştini, în niciun caz în demnitatea pe care şi-o doresc în această lume trecătoare”, a declarat IPS Teodosie.

Impresii despre sfanta manastire culese de pe internet

“În 2003 am făcut pentru prima dată o excursie-pelerinaj la Peştera Sfântului Andrei, în Dobrogea, în apropiere de Adamclisi. Zona este supranumită “poarta creştinismului românesc”, pentru că aici se pare că a predicat Sf.Apostol Andrei “cel întâi chemat”, ucenicul Domnului; în aceste locuri a trăit, a răspândit cuvântul Evangheliei, a botezat şi a hirotonit primii preoţi pentru vechii geto-daci. Atunci am auzit pentru prima dată de acest loc, poate insuficient cunoscut ; deja îmi doream să aflu mai multe despre credinţă, eram curioasă şi dornică să învăţ cât mai multe (lucruri pe care nu le aflasem în copilărie), să vizitez locuri sfinte şi să văd în general cam tot ce ţine de viaţa bisericească. Îmi doream să trăiesc creştineşte şi să recuperez cât mai grabnic timpul pierdut şi speram în ajutorul lui Dumnezeu pentru problemele şi dorinţele mele. Nu s-a întâmplat nimic spectaculos. Poate nu am reuşit încă să îl înduplec pe Dumnezeu pentru iertarea greşelilor. Însă o vizită în acel loc merită făcută pentru aşezare, pentru urmele istorice, pentru contactul cu viaţa monahală de acolo (abia după 1990 au început să vină călugări dornici de mântuire şi s-a construit o mânăstire). Locul mai este numit şi “Betleemul românesc”; foarte multă lume merge acolo cu ocazia hramului, de ziua Sfântului Apostol Andrei, 30 noiembrie; participă la slujbe, se închină la sfintele moaşte (Sf. Apostol Andrei, cei patru mucenici de la Niculiţel şi Sfinţii Epictet şi Astion), caută vindecare la locul unde se spune că se odihnea Sf.Apostol Andrei şi merg la izvoarele cu apă tămăduitoare din apropiere.”

http://adria74.wordpress.com/

“Creştinarea României a pornit din Dobrogea

Dobrogea Sfîntului Andrei se înclină de la Cernavodă, timidă şi lină, cu respiraţie calmată, după ce a scăpat de vuietul maşinilor care aleargă pe o autostradă în căutare de soare. Kilometrul drumului care taie cînd decis pe lîngă dealuri, cînd nehotărît, pe lîngă apă, e mai scurt. Pentru că are copaci înfloriţi şi chiar cîteva lebede, netulburate de gurile rătăciţilor care se cască de la marginea drumului.

“Ce-am avut de vînzare pîna acum am dat. Azi am tăiat pentru copii. Fiecare cum a avut noroc să fie mielul lui. Dar numai ăsta s-a nimerit să fie mai mic”, ne arată ciobanul mieii cu ochi bulbucaţi care atîrnă de un par, lîngă stînă. O femeie strîge blana pentru acasă. Cîinii de la stînă stau cuminţi, legaţi mai în deal, departe de mirosul de sînge şi de lîna din fostele cozi ale mieilor, împrăştiată peste tot.

Prin sate cu nume românesc sau tătărăsc, spre Peştera Sfîntului Andrei, cîrciumile sunt cam mute. Doar la Viile, un muşteriu a aterizat în drum şi nu vrea să se mai ridice de acolo, spre ruşinea bătrînelor care trec pe lîngă noi cu “Bună ziua” sfios, basma pe cap şi vopsea de ouă care bîltîcăie în borcane.

MĂNĂSTIREA. După satul Ion Corvin, un drumeag se rupe la stînga spre pădure. La cîteva curbe, mănăstire ce străjuieşte peştera sfîntului Andrei se ridică dintr-o poiană, cu biserica şi chiliile ei albe. Cîţiva călugări aleargă ca umbrele altor vremuri între chilii, bucătărie, peşteră, biserică, fără să tulbere cu o fărîmă liniştea locului.”
http://www.jurnalul.ro/

“Pestera si Manastirea Sfintul Apostol Andrei ar trebui vizitate de fiecare crestin si roman adevarat. De ce? Pentru ca aici este Betleemul romanesc. Aici s-a nascut crestinismul la romani.”"- Prof. Nechita Runcan, Facultatea de Teologie a Universitatii Tomitane “Ovidius”

Pestera Sfintului Apostol Andrei este situata la circa 4km est-sud de soseaua turistica Constanta – Ostrov si la mai putin de 2km de “Cismeaua Eminescu”, la marginea padurii de linga localitatea Ion Corvin din judetul Constanta. Se mai pastreaza si astazi piatra care a servit ca altar. Lespedea de piatra are incizata Sfinta Cruce pe toate fetele. Acest loc de rugaciune si vietuire duhovniceasca, folosit de Sfintul Apostol Andrei si ucenicii sai, a devenit cu timpul o adevarata lavra monahala. In timpul trecerii popoarelor migratoare, aici se pastra credinta, fiinta, cultura si limba stramosilor nostri.

La circa 50 m, la vest de pestera se afla cele noua izvoare cu CEA MAI BUNA APA DIN TOT CUPRINSUL DOBROGEI. Sfintul Apostol Andrei a propovaduit, pentru prima oara pe aceste locuri, religia pacii si a iubirii, a vindecat suferinzi, a mingiiat disperati si a botezat in Numele Domnului.

In perioada celor 45 de ani de comunism Pestera a devenit o simpla grota, lipsita total de obiecte de cult. Schitul a fost reactivat in 1990. Lucrarile de amenajare a Pesterii au inceput in primavara anului 1993, dupa ce in anul precedent s-au terminat noile chilii egumenice, trapeza si corpul chiliilor cu cerdacul (pridvorul). Turla pesterii a fost inaltata cu 4 – 5 m deasupra pamintului, fiind completata cu un zid de caramida, dar a ramas netencuita. Astazi, schitul a devenit manastire prin Hotarirea Sfintului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane, din 14 iulie 1994.

Cei care viziteaza Manastirea Sfintului Apostol Andrei sint impresionati de obstea de tineri monahali care au lasat toate cele lumesti si si-au inchinat viata Mintuitorului Isus Hristos. Toti privesc Pestera Sfintului Apostol Andrei ca un loc sfint, iar noptile de priveghere aici sint ca un balsam peste o zi de truda.

Multe sint minunile savirsite de Sfintul Apostol Andrei la pestera sa din Dobrogea si la cele noua izvoare, unde boteza. Ele continua si astazi. Daca doriti sa le auziti, dar mai ales sa le vedeti, mergeti la Betleemul romanesc – Pestera Sfintului Apostol Andrei – unde lumina lui Hristos lumineaza tuturor”

Iubirea crestina

Domnul a spus: “Ca unde sunt doi sau trei adunati intru numele Meu, acolo sunt si Eu in mijlocul lor” (Matei 18, 20). Se gasesc oare doi sau trei adunati intru numele Lui? Se gasesc, dar rareori. De altfel nu vorbeste de o simpla adunare si unire locala a oamenilor. Nu cere numai asta. Vrea ca, impreuna cu unirea, sa existe la cei adunati acolo si alte virtuti. Prin aceste cuvinte, asadar, vrea sa spuna: “Daca cineva Ma va avea pe Mine ca temelie a iubirii lui fata de aproapele, si impreuna cu aceasta iubire are si celelalte virtuti, atunci voi fi impreuna cu el”. Acum insa, cei mai multi oameni au alte scopuri. Nu intemeiaza pe Hristos iubirea lor. Cineva iubeste pe altcineva, pentru ca si acela ii arata iubire; altul il iubeste pe cel care l-a cinstit; iar altul il iubeste pentru ca i-a fost de folos la vreo treaba de-a lui. E greu sa gasesti pe cineva care-l iubeste pe aproapele doar din dragoste pentru Hristos, caci ceea ce-i leaga pe oameni sunt de obicei interesele materiale. insa o iubire cu atatea lipsuri este batjocoritoare si trecatoare. La cea mai mica problema – vreun cuvant jignitor, daune banesti, invidie, ambitie sau ceva asemanator – iubirea aceasta, care nu are temelie duhovniceasca, se destrama.

Dimpotriva, iubirea care-L are ca pricina si temelie pe Hristos, este statornica si nepieritoare. Nimic n-o poate destrama, nici calomnii, nici primejdii, nici chiar amenintarile cu moartea. Cel ce are dragoste crestina, oricate neplaceri ar suferi de la un om, nu, inceteaza sa-1 iubeasca; caci nu este influentat de patimile sale, ci este insuflat de Iubire, de Hristos. Tocmai de aceea iubirea crestina, cum spunea Pavel, nicicand nu va pieri.

Si, adevarat, ce pricina ai putea aduce, pentru care sa incetezi sa-l mai iubesti pe aproapele tau? Faptul ca, pe cand tu il cinsteai, acela te injura? Sau faptul ca, pe cand tu savarseai fapte bune in folosul lui, acela voia sa te vatame? Dar daca-l iubesti intru Hristos, aceste cauze te vor face nu sa-l urasti, ci sa-l iubesti si mai mult. Caci toate cele care distrug iubirea obisnuita, nascuta din interes, intaresc iubirea crestina. Cum? In primul rand, intrucat cel care se poarta in chip vrajmas cu tine, iti aduce rasplata de la Dumnezeu; si in al doilea rand, fiindca acela, fiind bolnav duhovniceste, are nevoie de compatimirea si de sprijinul tau.

Prin urmare, cel care are iubire adevarata continua sa-l iubeasca pe aproapele, chiar daca acesta il uraste sau il injura sau il ameninta, cu multumirea ca iubeste pentru Hristos si deci il si urmeaza pe Hristos, Care asemenea iubire a aratat vrajmasilor Sai. Nu numai ca S-a jertfit pentru cei care L-au urat si L-au rastignit, dar L-a si rugat pe Tatal Lui sa-i ierte: “Parinte, iarta-le lor, ca nu stiu ce fac” (Luca 23, 34).

Iubirea, de asemenea, nu stie ce inseamna interesul. De aceea Pavel ne povatuieste: “Nimeni sa nu caute pe ale sale, ci fiecare pe ale celuilalt” (I Corinteni 10, 24). Iubirea nu stie ce inseamna nici invidia, caci cine iubeste cu adevarat considera binele aproapelui ca pe al sau. Astfel iubirea, incet-incet, il preschimba pe om in inger. Dupa ce il scapa de manie, de invidie si de oricare alta patima tiranica, il scoate din starea naturala omeneasca si-l aseaza in starea ingerestii eliberari de patimi.

Cum se naste insa dragostea in sufletul omului? Dragostea este rodul virtutii. Dar si iubirea, la randul ei, da nastere virtutii. Si iata cum se intampla asta: Cel virtuos nu alege banii in locul iubirii aproapelui sau. Nu tine minte raul. Nu este nedrept. Nu vorbeste de rau. Pe toate le rabda cu vitejie sufleteasca. Din acestea provine iubirea. Faptul ca din virtute se naste dragostea este aratat de cuvintele Domnului: “Din pricina inmultirii faradelegii, iubirea multora se va raci” (Matei 24, 12). Si iarasi, faptul ca din iubire se naste virtutea, il arata cuvintele apostolului Pavel: “Cel ce iubeste pe altul a plinit legea” (Romani 13, 8). Asadar una din doua se cere, dragostea sau virtutea. Cel ce o are pe una, o detine negresit si pe cealalta. Si invers: cel care nu iubeste si raul il va savarsi; si cel ce face raul nu iubeste. Sa ne straduim deci sa dobandim iubirea, pentru ca ea este o fortareata care ne apara de tot raul.

Apostolul nu a spus simplu “iubiti”, ci “urmariti iubirea” (I Corinteni 14, 1), de vreme ce e nevoie de multa lupta pentru a o dobandi. Dragostea trece degraba si dispare, caci multe lucruri ale lumii acesteia o distrug. S-o urmarim, sa alergam incontinuu in spatele ei, ca s-o prindem, inainte de a reusi sa ne scape.

Apostolul Pavel ne spune si motivele pentru care trebuie sa ne iubim unul pe altul: “intru frateasca prietenie iubiti-va unii pe altii” (Romani 12, 10). Vrea sa spuna: sunteti frati, si de aceea trebuie sa aveti dragoste frateasca intre voi. Aceasta a spus-o si Moise evreilor acelora care se certau in Egipt: “De ce va certati? Sunteti frati” (Parafraza la Iesirea 2, 13). Este remarcabil faptul ca Apostolul, desi ii povatuieste pe crestini sa aiba intre ei blandete si iubire frateasca atunci cand se refera la legaturile dintre crestini sj necredinciosi spune altfel de cuvinte: “Daca-i Cu putinta, pe cat tine de voi, traiti in pace cu toti oamenii” (Romani 12, 18). Deci in cazul necredinciosilor ne cere sa nu ne certam cu ei, sa nu-i uram, sa nu-i nesocotim, pe cand in cazul fratilor nostri crestini cere in plus blandete, iubire frateasca, sincera si neprefacuta, iubire arzatoare si statornica.

Insa cum va fi iubirea statornica? Ne-o arata tot Apostolul, spunand: “intreceti-va cu cinstirea” (Romani 12, 10). in felul acesta se si plasmuieste dragostea, si ramane statornica. Caci, adevarat, na exista mijloc mai bun pentru pastrarea iubirii, cat sa-l cinstim pe celalalt. Astfel si iubirea devine mai vie, si respectul reciproc mai adanc.

Dincolo de cinstire, trebuie inca sa aratam ca ne pasa de problemele celuilalt, pentru ca imbinarea cinstirii cu purtarea de grija da nastere celei mai arzatoare iubiri. Nu ajunge sa iubim numai cu inima, ci sunt necesare si acestea doua, cinstirea si interesul pentru celalalt, care sunt manifestarile dragostei, si totodata si conditiile ei. Ele se nasc din iubire, dar si nasc iubire.

Trebuie sa stim ca iubirea nu este ceva voluntar. Este obligatorie. Esti dator sa-l iubesti pe fratele tau, atat pentru ca esti inrudit duhovnieeste cu el, cat si pentru ca va sunteti madulare unul altuia. Daca lipseste, dragostea, vine nimicirea.

Esti dator insa sa-l iubesti pe fratele tau si dintr-un alt motiv: pentru ca ai castig si folos, de vreme ce prin iubire plinesti toata legea lui Dumnezeu. Astfel, fratele pe care-l iubesti devine binefacatorul tau. Si intr-adevar, sa nu savarsesti adulter; sa nu ucizi; sa nu furi; sa nu marturisesti stramb; sa nu poftesti si oricare alta se cuprind in acest cuvant, adica: sa-l iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti” (Romani 13, 9).

Insusi Hristos ne-a incredintat ca toata legea si invatatura proorocilor se cuprind in iubire (Matei 22, 40). Si iata cat de sus a asezat-o: a stabilit doua porunci de iubire si hotarele fiecareia. Prima, zice, este sa-L iubesti pe Domnul Dumnezeul tau; iar a doua, la fel de importanta, este sa-l iubeste pe aproapele tau ca pe tine insuti (Matei 22, 37-39). Cat de inalta este iubirea de oameni si bunatatea lui Hristos! Dragostea fata de El, desi suntem cu mult inferiori Lui, o aseaza pe o treapta cu dragostea fata de aproapele nostru. Tocmai de aceea hotarele acestor doua porunci de iubire aproape ca sunt identice. Despre prima, iubirea de Dumnezeu, a spus: “din toata-inima ta si din tot sufletul tau” (Matei 22, 37); iar pentru a doua, iubirea de aproapele, a grait: ” ca pe tine insuti” (Matei 22, 39). Si e de la sine inteles ca fara a doua, prima nu foloseste la nimic. De altfel, cum a spus si Evanghelistul Ioan, “Daca cineva zice: il iubesc pe Dumnezeu!, dar pe fratele sau il uraste, mincinos este. Cel care-L iubeste pe Dumnezeu, sa-L iubeasca si pe fratele sau” (I Ioan 4, 20-21).

Cel ce iubeste nu-i face rau aproapelui sau. Dragostea, fiind plinirea tuturor poruncilor lui Dumnezeu, are doua avantaje, evitarea raului si savarsirea binelui. Si este numita plinire a tuturor Poruncilor lui Dumnezeu nu numai pentru ca ea constituie suma tuturor indatoririlor noastre crestine, ci Si pentru ca inlesneste plinirea lor.

Iubirea este o datorie care ramane mereu neachitata. Cu cat lucram pentru a o achita, cu atat datoria creste. Cand e vorba de foloase banesti, a admiram pe cei care nu au datorii, pe cand, atunci cand e vorba de foloasele iubirii, ii fericim pe cei care sunt foarte indatorati. De aceea apostolul Pavel scrie: “Nimanui cu nimic sa nu-i fiti datori, decat cu iubirea unuia fata de altul” (Romani 13, 8). Prin aceste cuvinte vrea sa ne arate ca datoria dragostei trebuie totdeauna s-o achitam si totodata sa ramanem indatorati. Niciodata sa nu incetam sa fim indatorati cu ea, cata vreme ne aflam in aceasta viata. Caci pe cat de grav si suparator este sa datoreze cineva bani, tot atat de vrednic de osandire este sa nu datoreze iubire. Iubirea este o datorie care ramane, cum am spus, mereu neachitata. Fiindca aceasta datorie este cea care mai presus de orice ne alcatuieste viata si ne leaga mai strans intre noi.

Orice fapta buna este rodul dragostei. De aceea Domnul a vorbit de multe ori despre aceasta. “intru aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenicii Mei”, a spus, “de veti avea iubire unii pentru altii” (Ioan 13, 35).

Asa cum toata viata noastra ne hranim trupul, la fel trebuie sa-i iubim pe semenii nostri, si, desigur, cu si mai multa ravna decat intretinerea trupului, pentru ca dragostea conduce la viata vesnica si nu va inceta sa existe vreodata.

Necesitatea iubirii n-o invatam numai din cuvintele lui Dumnezeu, ci si din faptele Lui. O astfel de lectie este felul in care ne-a zidit pe noi. Dumnezeu, creandu-1 pe primul om, a stabilit ca din el sa se nasca toti ceilalti oameni, ca sa fim considerati toti ca un singur om si sa ne legam prin dragoste. Legatura de iubire a tuturor oamenilor a impus-o cu intelepciune prin schimburile pe care suntem nevoiti sa le avem intre noi. Caci a dat multime de bunatati in lume, insa nu pe toate pretutindeni, ci in fiecare tara anumite feluri. Astfel suntem obligati sa facem negot, dand cele care ne prisosesc si primind pe cele de care avem nevoie, iubindu-i pe semenii nostri.

La fel a facut Dumnezeu si cu fiecare om in parte. N-a ingaduit fiecaruia sa aiba toate cunostintele, ci unuia sa aiba cunostinte de medicina, altuia de zidarie, altuia de vreo alta stiinta sau mestesug etc, ca sa avem nevoie unul de altul si in felul acesta sa ne iubim unul pe altul.

La fel se intampla si cu harismele duhovnicesti, cum spune Apostolul: ” Unuia i se da prin Duhul cuvant de intelepciune, iar altuia, cuvant de cunoastere… unuia, faceri de minuni, iar altuia profetie, unuia, deosebirea duhurilor, iar altuia, felurimea limbilor, iar altuia, talmacirea limbilor” (I Corinteni 12, 8-10).

Dar deoarece nimic nu este mai presus de iubire, a asezat-o deasupra tuturor, spunand: “De-as grai in limbile oamenilor si ale ingerilor, dar daca n-am iubire facutu-m-am arama sunatoare si chimval zanganitor. Si de-as avea darul profetiei si de-as cunoaste toate tainele si toata stiinta si de-as avea credinta toata sa pot muta si muntii, dar daca n-am iubire, nimic nu sunt” (I Corinteni 13, 1-2). Si nu s-a oprit aici, ci a adaugat ca, chiar moartea pentru credinta ar fi nefolositoare, daca lipseste iubirea (I Corinteni 13, 3). De ce a pus atat de mult baza pe insemnatatea iubirii? intrucat cunostea, ca un cultivator intelept al sufletelor noastre, ca, atunci cand dragostea se inradacineaza bine inlauntrul nostru, vor rasari din ea, ca niste vlastare, toate virtutile.

De ce, insa, vorbim despre micile argumente ale insemnatatii iubirii si le nesocotim pe cele mari? Din dragoste a venit langa noi Fiul lui Dumnezeu si S-a facut om, ca sa nimiceasca ratacirea idolatriei, sa aduca adevarata cunoastere de Dumnezeu si sa ne daruiasca viata vesnica, dupa cum spune si Evanghelistul Ioan: ” Ca intr-atat a iubit Dumnezeu lumea, incat pe Fiul Sau Cel Unul-Nascut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede intr-insul sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica” (Ioan 3, 16). inflacarat de iubire, apostolul Pavel a spus aceste cuvinte ceresti: “Cine ne va desparti de iubirea lui Hristos?: Oare necazul? Sau stramtorarea?’ Sau prigoana? Sau foametea? Sau golatatea? Sau primejdia? Sau sabia?!..”. (Romani 8, 35). Si dupa ce a nesocotit toate aceste greutati, considerandu-le lipsite de importanta, vorbeste de cele mai infricosatoare, nesocotindu-le si pe acestea: “… nici moartea, nici viata, nici ingerii, nici stapanirile, nici cele de acum, nici cele viitoare, nici puterile, nici inaltimea, -nici adancul si nici o alta faptura nu va putea sa ne desparta de iubirea lui Dumnezeu cea intru Hristos Iisus, Domnul nostru” (Romani 8, 38-39).

Iubirea ti-1 arata pe aproapele ca pe un alt sine al tau, te invata sa te bucuri pentru fericirea lui, ca si cum ar fi fericirea ta, si sa te intristezi la necazurile lui, ca si cum ar fi necazurile tale. Iubirea face din multi un trup si din sufletele lor vase ale Sfantului Duh. Caci Duhul pacii nu odihneste acolo unde imparateste dezbinarea, ci acolo unde stapaneste unirea sufletelor. Iubirea, de asemenea, face ca toti sa se foloseasca de bunurile fiecaruia, dupa cum vedem in Faptele Apostolilor: “Iar inima si sufletul multimii celor ce au crezut erau una; si nici unul nu zicea ca este al sau ceva din averea sa, ci toatele erau de obste” (Fapte 4, 32).

In afara de acestea, .iubirea daruieste oamenilor putere mare. Nu exista fortareata atat de tare, de greu de daramat si necucerita de dusmani, cum este o multime de oameni care se iubesc si care sunt strans legati cu rodul dragostei, buna intelegere. Chiar si atacurile diavolului pot fi respinse, pentru ca, infruntandu-l impreuna, devin nebiruiti, zadarnicesc uneltirile lui si primesc cununile stralucitoare ale iubirii. Asa cum coardele lirei, desi sunt multe, scot un sunet dulce daca conlucreaza toate armonios manuite de degetele muzicianului, la fel si cei care au buna intelegere, ca o alta lira de iubire, scot o melodie minunata. De aceea Pavel ii povatuieste pe credinciosi sa caute sa fie in orice imprejurare in acelasi cuget, sa-i considere pe ceilalti mai presus de ei, pentru ca dragostea sa nu fie nimicita de slava desarta, sa fie uniti, sa se cinsteasca unul pe altul, sa se slujeasca unul pe altul.

Iubirea ne face blanzi, pentru ca impiedica lacomia, desfraul, invidia si alte patimi sa ne stapaneasca sufletele. in general nu exista patima, nu exista pacat pe care sa nu le distruga iubirea. Mai lesne este sa scape de flacarile sobei o creanga uscata, decat pacatul de focul iubirii. Asadar, daca sadim dragostea in inimile noastre vom deveni sfinti. Da, fiindca toti sfintii prin iubire s-au facut placuti lui Dumnezeu. Din ce motiv Abel a devenit victima crimei si nu criminal? Pentru ca avea iubire puternica pentru fratele sau si n-a putut sa-i faca rau nici cand acela l-a omorat.

Din ce motiv Cain l-a invidiat pe Abel si l-a ucis? Pentru ca din inima lui a lipsit iubirea. Din ce motiv cei doi fii ai lui Noe, Sem si Iafet, au dobandit faima buna? Pentru ca il iubeau mult pe tatal lor si n-au rabdat sa-l vada gol. Si pe al treilea, Ham, de ce l-a blestemat Noe? Pentru ca nu-1 iubea pe tatal sau si-1 batjocorea. Dar marea faima a lui Avraam cui se datoreaza? Iubirii pe care i-a aratat-o atat nepotului sau Lot, cat si sodomitilor, pentru a caror izbavire a mijlocit la Dumnezeu.

Plini de iubire, plini de blandete, plini de compatimire erau si sfintii. Ganditi-va la Pavel care, desi era in primejdie sa fie dat flacarilor, desi ramanea neclintit la incercari, desi nu se temea decat de Dumnezeu, desi nu-i pasa de nimic, nici chiar de iad, cand a vazut lacrimile persoanelor iubite, s-a inmuiat, acest puternic, s-a emotionat si a spus: “Ce faceti? Plangeti si-mi sfasiati inima?” (Fapte 21, 13). Si veti intreba: Au putut lacrimile sa zdrobeasca sufletul acela de diamant? Sigur ca da. Pentru ca, asa cum el insusi a spus, pe toate le biruia cu puterea dragostei, insa nu si dragostea, care-l sufoca si-l biruia. Iata ce i-a placut lui Dumnezeu! Omul pe care nu l-a putut zdrobi marea salbatica, au putut sa-l biruie cateva lacrimi de iubire. Atat de mare este puterea acesteia!

Vreti sa-l vedeti si pe Pavel plangand? Iata ce spune intr-o alta imprejurare: ” Timp de trei ani, noaptea si ziua n-am incetat sa va sfatuiesc, cu lacrimi, pe fiecare din voi” (Fapte 20, 31). Marea lui dragoste 1-a facut sa-i fie teama ca nu cumva iubitii lui crestini sa pateasca vreun rau, si cu lacrimi ii sfatuia.

Acelasi lucru vedem si la preabunul Iosif. Aceasta stanca, care a ramas neclintita in fata puterii uriase a acelei femei desfranate si la focul pacatului, cand i-a vazut pe fratii sai, care il vandusera, il aruncasera intr-o groapa si voisera sa-l omoare, cand i-a vazut asadar, s-a emotionat, s-a zbuciumat sufleteste si, intrucat nu-si putea retine lacrimile, a intrat in camera de alaturi si a plans.

Domnul, inainte de a fi predat in mainile iudeilor si de fi rastignit, a dat o porunca pe care a numit-o noua, porunca iubirii: “Porunca noua dau voua: Sa va iubiti unii pe altii” (Ioan 13, 34). insa de ce a numit-o noua, de vreme ce exista si in Vechiul Testament? Pentru ca a dat-o intr-un fel nou, imbunatatit, superior. De aceea a adaugat: “Asa cum v-am iubit Eu pe voi, asa si voi sa va iubiti unii pe altii”. Iubirea Mea pentru voi, voia sa le spuna, nu este ca rasplata la ceva pe care Mi l-ati oferit, caci eu v-am iubit primul. in acelasi fel si voi tretmie sa le faceti bine semenilor vostri, nu ca rasplata, ci din iubire spontana. Si fara sa aminteasca de minunile pe care le vor savarsi in numele si cu puterea Lui, a spus ca iubirea este aceea care-i va deosebi si-i va face ucenici ai Sai. Ciudat! De ce nu minunile, ci iubirea? Deoarece iubirea este insusirea principala a sfintilor si temelia virtutii. Prin aceasta ne mantuim toti, ea naste lucratori ai lui Hristos, ea incanta sufletele, ea aduce oile pierdute in staulul Bisericii.

Si minunile pe care le vor face Apostolii, nu vor vadi ca sunt ucenici ai Lui? Deloc. Auziti ce a spus odata: “Multi imi vor spune in ziua aceea: Doamne, Doamne, oare nu in numele Tau am profetit? Si nu in numele Tau demoni am scos? Si nu in numele Tau multe minuni am facut? Si atunci le voi marturisi: Niciodata nu v-am cunoscut pe voi” (Matei 7, 22-23). Si alta data, cand Apostolii erau bucurosi, pentru ca si demonii li se supuneau, Domnul le-a spus: “Nu va bucurati pentru asta, ci pentru ca numele voastre sunt scrise in ceruri” (Parafraza la Luca 10, 20). Minunile pe care le-au facut, desigur, au ajutat la convertirea lumii la credinta crestina, dar pentru ca a existat mai intai dragostea, fara de care nici minunile nu s-ar fi savarsit. Dragostea le-a dat sfintenia si putinta de a avea cu totii un suflet si o inima. Daca n-ar fi fost uniti prin legaturile dragostei, n-ar fi putut sa faca nimic.

Acestea insa, Domnul nu le-a spus doar pentru ucenicii Lui de atunci, ci si pentru toti cei care in viitor vor crede in Dansul. Caci si astazi, ceea ce-i tine pe necredinciosi departe de Hristos nu este faptul ca nu se fac minuni, asa cum spun unii, ci faptul ca iubirea lipseste de la crestini. Pe necredinciosi nu-i atrag neaparat minunile, cat viata virtuoasa, pe care doar iubirea o poate naste. Pe facatorii de minuni i-au acuzat de multe ori ca amagesc poporul, niciodata insa pe cei care aveau viata sfanta. Cel ce are iubire este mai vrednic de admirat decat cel care chiar si pe morti ii invie; Si acest lucru e firesc. Pentru ca invierea din morti, ca minune, depinde cu totul de sfantul har, pe cand iubirea depinde de buna intentie si de ravna evlavioasa a fiecaruia.

Iubirea este insusirea adevaratului crestin si-l arata pe ucenicul rastignit al lui Hristos, care nu are nimic in comun cu lucrurile pamantesti. Fara iubire, nici chiar mucenicia nu foloseste la nimic.

Sa dobandim, asadar, aceasta minunata harisma, de a ne iubi unul pe altul. Si sa nu spunem vreodata ca iubim pentru ca avem prieteni, unul mai multi, altul mai putini. Aceasta nu este iubire adevarata, iubire crestineasca, iubire dupa voia lui Dumnezeu. Cel ce are iubirea placuta lui Dumnezeu nu-i iubeste doar pe prietenii lui, care-l iubesc la randul lor, ci pe toti oamenii, chiar si pe dusmanii sai, care-l urasc si-l nedreptatesc: Asta o spune Domnul: “Iubiti pe vrajmasii vostri, binecuvantati pe cei ce va blestema, faceti bine I celor ce va urasc si rugati-va pentru cei ce va vatama si va prigonesc, ca sa fiti fiii Tatalui vostru Celui din ceruri, ca El face sa rasara soarele Sau peste cei rai si peste cei buni si face sa ploua peste cei drepti si peste cei nedrepti. Ca daca-i iubiti pe cei ce va iubesc, ce rasplata veti avea?” (Matei 5, 44-46).

Daca iubirea ar fi stapanit pretutindeni, lumea noastra ar fi fost atat de diferita! N-ar fi fost nevoie nici de legi, nici de tribunale, nici de pedepse. Nimeni nu si-ar fi nedreptatit aproapele. Crimele, certurile, razboaiele, rascoalele, rapirile, partinirile si toate nedreptatile ar fi disparut. Rautatea ar fi fost cu totul necunoscuta. Caci dragostea are marele avantaj ca nu are legatura, precum alte virtuti, cu anumite rautati. Lepadarea de cele materiale, de pilda, se leaga deseori de slava desarta, usurinta de a invata cu ambitia, facerea de minuni cu mandria, milostenia cu -desfraul, smerita cugetarea cu inaltarea launtrica etc. Acestea nu exista in iubire, in iubirea adevarata. Omul care iubeste traieste pe pamant ca si cum ar trai in cer, cu liniste si fericire neumbrite, cu sufletul curatat de invidie, zavistie, manie, mandrie, rea dorinta. Asa cum nimeni nu-si face rau siesi, la fel nici el nu-i face rau aproapelui sau, pe care-1 considera ca un alt sine. Iata omul iubirii – un inger pamantesc! insa cel care nu are iubire, oricate minuni ar face, oricata cunoastere desavarsita a celor dumnezeiesti ar avea, mii de morti de-ar invia, nimic n-ar castiga, de vreme ce traieste doar pentru” el, departe de ceilalti. Tocmai de aceea Hristos a asezaf iubirea de aproapele ca dovada de iubire desavarsita pentru El. “Daca ma iubesti”, i-a spus apostolului Petru, “pastoreste oile mele ” (Parafraza la Ioan 21, 16). Mare taina este si aceasta, faptul ca iubirea are mai mare valoare decat mucenicia.

Daca in societatea noastra ar stapani dragostea, n-ar exista deosebiri, n-ar fi sclavi si oameni f liberi, stapaniti si stapani, saraci si bogati, mici si mari. De asemenea, diavolul si demonii sai ar fi cu totul necunoscuti si lipsiti de putere. Caci dragostea este mai puternica decat toate zidurile si mai tare decat toate metalele. Pe ea n-o cuceresc nici bogatia, nici saracia; sau mai bine-zis, acolo unde stapaneste ea, nu exista bogatie si saracie, ci doar bunatatile amandurora: de la bogatie saracia le ia pe cele necesare intretinerii sale, iar de la saracie bogatia ia lipsa de griji. in felul acesta dispar si grijile bogatiei si temerile saraciei.

Insa de ce vorbesc doar de foloasele pe care iubirea le provoaca celorlalti? Iubirea in sine e atat de frumoasa! Cu cata bucurie si pace umple sufletul care o detine! Acesta este unul din marile ei privilegii. Celelalte virtuti, precum postul, privegherea, infranarea, sunt insotite de o anumita osteneala, si de multe ori , provoaca celorlalti invidie. Iubirea insa, dincolo de alte foloase ale sale, provoaca o dispozitie foarte placuta si niciodata truda. Asa cum albina aduna sucul de nectar din diferite flori si-l duce in stup, la fel si iubirea aduna de pretutindeni bunatatile si le aduce in suflet, unde locuieste. Si rob daca este cel ce are iubire in suflet, robia lui i se pare mai placuta ca libertatea, pentru ca se bucura sa i se dea porunci decat sa dea porunci, sa slujeasca decat sa fie slujit, sa ajute decat sa fie ajutat. Iubirea schimba natura lucrurilor si, avand mainile pline de toate bunatatile, se apropie de noi cu blandete mai mare, decat cea materna si cu darnicie mai presus de cea imparateasca. Lucrarile ostenitoare si grele le face usoare si lesnicioase, descoperindu-ne dulceata virtutii si amaraciunea rautatii. Va voi aduce cateva exemple:

Sa daruiesti altora pare lucru greu, iubirea insa il face usor. Sa iei de la ceilalti pare ceva placut, iubirea insa il face respingator. Sa-i vorbesti de rau pe ceilalti pare imbucurator, iubirea insa il face amar. Pentru iubire cea mai mare bucurie este sa-i vorbeasca de bine si sa-i laude pe toti.

Mania iarasi, ofera o multumire salbatica, insa nu omului iubirii, fiindca el nu cunoaste mania. Daca semenul sau il necajeste nu se infurie, ci izbucneste in lacrimi, rugaminti si implorari. Daca-1 vede pe semenul lui pacatuind, jeleste si se indurereaza sufleteste. Dar durerea aceasta este dulce, caci lacrimile si intristarea dragostei sunt mai presus de orice rasete si orice bucurie. Pacea si odihna pe care le simt cei ce plang pentru fiintele iubite n-o simt cei care rad.

Poate ca ma veti intreba: Nu oricare iubire, fie ea si abstracta, aduce bucurie? Nu. Doar iubirea adevarata aduce bucurie curata si sanatoasa. Si iubirea adevarata nu este cea lumeasca, cea josnica, care are in ea rautate si viciu, ci cea crestina, cea duhovniceasca, cea pe care ne-o cere Pavel, cea care urmareste interesul aproapelui. Aceasta iubire o avea Apostolul, care spunea: “Cine este slab si eu sa nu fiu slab? Cine se poticneste si eu sa nu ard? ” (II Corinteni 11 ,29).

Nimic nu-1 manie pe Dumnezeu cat nepasarea noastra fata de aproapele. De aceea a poruncit sa fie pedepsit sever robul care a aratat neindurare fata de semenii lui. De aceea a spus ca ucenicii Sai trebuie sa aiba ca insusire iubirea. Pentru ca iubirea in mod normal, duce la interesul pentru aproapele.

Si iarasi ma veti intreba: ingrijindu-ne de aproapele, nu vom nesocoti mantuirea noastra? Nu exista o astfel de primejdie. Ba, dimpotriva, pentru ca cel ce poarta de grija celorlalti nimanui nu-i provoaca suparare. Pe toti ii compatimeste si pe toti ii ajuta, atat cat poate. Nu rapeste nimic de la nimeni. Nici partinitor nu este, nici hot, nici mincinos. Se fereste de orice rau si urmareste mereu doar lucruri bune. Se roaga pentru toti vrajmasii lui. Savarseste binefaceri tuturor celor care-1 nedreptatesc. Nu injura si nu vorbeste de rau, orice i s-ar intampla. Toate acestea nu contribuie la mantuirea noastra?

Asadar iubirea este calea mantuirii. Pe aceasta cale sa umblam, ca sa mostenim viata vesnica.

Sfantul Ioan Gura de Aur

Lacrimile – dar dumnezeiesc

Lacrimile sunt firesti pentru firea cazuta. Inainte de cadere, firea omeneasca nu stia ce sunt lacrimile – nu cunostea decat preacurata desfatare a fericirii raiului, cand a pierdut aceasta fericire, i s-au dat lacrimile pentru a-si arata dorul de ea; i s-au dat ca marturie a caderii, ca marturie ca se afla sub mania dumnezeirii, ca nadejde ca va recapata candva fericirea.

Nemincinoasa este aceasta nadejde, fiindca dorul de fericire nu s-a sters din firea omeneasca. Nemincinoasa este aceasta nadejde, fiindca golul lasat de pierderea fericirii ceresti nu poate fi implinit de nici o implinire vremelnica; ramanand neimplinit, asteapta implinire, vesteste ca implinirea aceasta exista.

In lacrimi traieste in chip tainic mangaierea, iar in plans se ascunde bucuria. Omul, in orice bunastare pamanteasca ar fi, pe orice inaltime s-ar afla, in orice belsug ar inota, intalneste si traieste minute, ceasuri si zile in care are nevoie de mangaierea pe care o aduc lacrimile; in alta mangaiere nu afla mangaiere.

Fiecare dintre noi, indata ce paseste in taramul surghiunului si chinului nostru, in taramul patimirilor si al plansului, isi si insemneaza aceasta intrare – inceputul fiintarii sale – prin tipete de plans.

Fericit barbatul al carui ajutor este la Tine, insemnat prin lacrimile ce insotesc rugaciunea lui! Unul ca acesta nevazute, duhovnicesti suisuri in inima lui a pus, inaltandu-se deasupra vaii plangerii – viata pamanteasca, pe care Tu ai dat-o omului spre pocainta. Cei ce se curatesc prin plans si lacrimi merge-vor din putere in putere, si se va arata Dumnezeul dumnezeilor in Sion – in duhul omenesc pregatit pentru primirea lui Dumnezeu prin pocainta adevarata (Ps 83, 6-7).

Cei ce seamana cu lacrimi, cu bucurie vor secera. Cei ce mergand pe calea vietii pamantesti, mergeau pe calea cea stramta si mahnicioasa si plangeau aruncand semintele lor, acestia venind vor veni cu bucurie, luandu-si snopii lor (Ps. 125, 6-8).

Ca insusire a firii cazute, lacrimile sunt molipsite de boala caderii, asemenea tuturor insusirilor firii omenesti. Sunt oameni care din fire sunt deosebit de inclinati spre lacrimi si varsa lacrimi cu orice prilej la indemana: aceste lacrimi se numesc firesti.

Sunt si lacrimi pacatoase! Aceste lacrimi le varsa din belsug si cu deosebita usurinta oamenii dedati patimii dezmierdarilor; lacrimi asemenea lacrimilor celor impatimiti de dezmierdari varsa cei aflati in amagire de sine si inselare; slava desarta, fatarnicia, prefacatoria, dorinta de a fi pe placul oamenilor pot face pe cineva sa verse lacrimi din belsug.

In fine, lacrimi varsa si rautatea: atunci cand nu are putinta sa faca rau, sa verse sange omenesc, ea varsa lacrimi. Aceste lacrimi le avea Nero, in care crestinii acelei vremi, din pricina cruzimii si urii lui fata de crestinism, credeau ca vad pe antihrist.

Intre lacrimile firesti se numara lacrimile varsate din amaraciune; dar cand amaraciunea este pacatoasa, lacrimile izvorate din amaraciune devin lacrimi pacatoase. Sfintii Parinti ne poruncesc sa preschimbam atat lacrimile firesti, cat si pe cele pacatoase, indata ce se ivesc, in lacrimi placute lui Dumnezeu – adica sa schimbam pricina lacrimilor: sa ne aducem aminte de pacatele noastre, moartea de care nu vom scapa si a carei venire nu stim cand va fi, judecata lui Dumnezeu – si sa plangem din aceste pricini.

Minunat lucru! Cei care din fireasca inclinare varsau fara osteneala rauri de lacrimi fara rost si roada, precum si cei ce le varsau din imbolduri pacatoase, atunci cand sa planga in chip bineplacut lui Dumnezeu, indata vad in sine o uscaciune neobisnuita – nu pot sa stoarca din ochi nici macar o picatura de lacrima. De aici ne dam seama ca lacrimile temerii de Dumnezeu si ale pocaintei sunt dar al lui Dumnezeu, ca pentru a le primi trebuie mai intai sa ne ingrijim a dobandi pricinile lor.

Pricina lacrimilor este vederea si recunoasterea pacatoseniei proprii: “Izvoare de apa au izvorat ochii mei, graieste Sfantul Prooroc David, ca n-am pazit legea Ta” (Ps. 118, 136).

Pricina lacrimilor e saracia cu duhul: fiind o fericire in sine, ea naste alta fericire – plansul (Mt. 5, 3-4), o hraneste, o sprijina, o intareste. “Nu plansul vine din lacrimi, ci lacrimile din plans”, a zis Preacuviosul Ioan Proorocul.

“Daca cineva, aflandu-se in sanul obstii, taie voia sa si nu ia aminte la pacate straine, afla plansul. Prin aceasta lucrare se aduna gandurile lui – si adunandu-se in acest chip, nasc in inima intristare cea dupa Dumnezeu, iar intristarea naste lacrimile”.

Lacrimile, fiind dar al lui Dumnezeu, slujesc ca semn al milei dumnezeiesti: “Lacrimile la rugaciune, graieste Sfantul Isaac Sirul, sunt semn al milei dumnezeiesti de care s-a invrednicit sufletul prin pocainta sa si a faptului ca a fost primit si a inceput sa intre in tarina curatiei prin lacrimi. Daca gandurile nu se vor rupe de lucrurile trecatoare, daca nu vor lepada de la sine nadejdile in aceasta lume, daca nu se va starni in ele dispretul fata de ea si daca nu vor incepe a-si pregati merinde pentru iesire, daca nu vor incepe sa lucreze in suflet cugetari despre lucrurile ce tin de veacul viitor, nu vor putea sa verse lacrimi”.

Cel ce a castigat vederea pacatoseniei sale, cel ce a castigat frica de Dumnezeu, cel ce a castigat simtamantul pocaintei si plansului trebuie sa ceara de la Dumnezeu, prin rugaciune osarduitoare, darul lacrimilor.

Astfel, Asha, fiica lui Halev, fiind data in maritis si primind zestre o bucata de pamant, atunci cand a sezut pe asin ca sa mearga la casa sotului a cerut de la tatal ei, cu tanguire si suspinare, sa-i adauge la bucata de pamant primita ca zestre inca una, bogata in apa. In pamantul de la miazazi (uscat) m-ai dat pe mine, da-mi mie si izvoarele apelor (Jud. 1, 15). Halev a implinit dorinta fiicei. Prin Asha, Sfintii Parinti inteleg sufletul, ce sta, ca pe un asin, pe pornirile necuvantatoare (irationale) ale sufletului. Pamantul uscat inchipuie lucrarea pe care o intreprinde sufletul sub calauzirea fricii de Dumnezeu, iar faptul ca Asha a inceput sa ceara cu tanguire si suspinare izvoarele apelor arata nevoia cea foarte mare de lacrimi pe care o are orice nevoitor, care trebuie sa ceara de la Dumnezeu cu suspinuri si durere in inima darul lacrimilor.

Rugandu-ne pentru darul lacrimilor, este neaparata nevoie sa ne silim si noi insine a lacrima; sfortarea sau osteneala proprie merg inaintea revarsarii lacrimilor si o insotesc. Osteneala ce merge inaintea varsarii lacrimilor sta in infranarea cu dreapta socotinta de la mancare si bautura, in privegherea cu dreapta socotinta, in neagonisire, in desprinderea luarii-aminte de tot ce ne inconjoara, in adunarea ei in noi insine.

Sfantul Ioan Scararul a spus in Cuvantul sau despre plans: “Pocainta este lipsirea neintristata de toata mangaierea trupeasca”. Sfantul David descrie starea celui care plange in urmatorul chip: “Palit am fost ca iarba si s-a uscat inima mea, ca am uitat a manca painea mea. De glasul suspinului meu s-a lipit osul meu de carnea mea. Asemanatu-m-am cu pelicanul de pustie, facutu-m-am precum corbul de noapte in loc nelocuit. Privegheat-am si m-am facut ca o pasare ce este osebita pe casa. Cenusa ca painea am mancat, si bautura mea cu plangere am amestecat (Ps. 101, 5-8, 10).

Fara a muri pentru lume, omul nu poate dobandi plansul si lacrimile: le dobandim pe masura ce murim pentru lume. Osteneala din timpul plansului si revarsarii lacrimilor sta in silirea la ele, in rabdarea cu marime de suflet a uscaciunii care bantuie cateodata nevointa cea fericita si dupa care cel ce lucreaza cu rabdare e rasplatit intotdeauna cu revarsare imbelsugata de lacrimi. Precum pamantul care, dupa ce a asteptat indelung roua si in cele din urma, primind-o din belsug, se acopera de verdeata gingasa, stralucitoare, asa si sufletul ce a tanjit de uscaciune, iar apoi a fost adus la viata de lacrimi, odrasleste din sine multime de ganduri si simtiri duhovnicesti impodobite cu floarea de obste a smereniei.

Lucrarea plansului, fiind nedespartita de lucrarea rugaciunii, are nevoie de aceleasi conditii ca si aceasta pentru a cunoaste sporire. Rugaciunea are nevoie de petrecere statornica si rabdatoare in ea; de acelasi lucru are nevoie si plansul.

Rugaciunea are nevoie de istovirea trupului si o pricinuieste: aceasta istovire o pricinuieste si plansul, ce are nevoie ca sa se nasca din ostenirea si chinuirea trupului. “Ostenit-am intru suspinul meu, graieste marele Lucrator al plansului, spala-voi in toate noptile patul meu, cu lacrimile mele asternutul meu voi uda” (Ps. 6, 6).

Silirea de sine si osteneala trebuie sa fie pe masura puterilor trupesti. Preacuviosul Nil Sorski indeamna la plans si lacrimi si le fericeste. “Aceasta este calea pocaintei si rodul ei”, graieste Sfantul Nil. “Cel ce pentru fiecare necaz ce vine asupra lui si impotriva oricarui gand vrajmasesc plange inaintea bunatatii lui Dumnezeu, degraba va afla odihna daca se roaga intru intelegere duhovniceasca”.

Totusi, si acest preacuvios, dupa ce sfatuieste sa ne calauzim in lucrarea noastra cu povetele care se afla in cartile Sfantului Ioan Scararul si Sfantului Simeon Noul Teolog, ne pune inainte urmatoarea preintampinare, luata de la Sfantul Isaac Sirul: “sa nu aducem un trup slab in neoranduiala prin silire peste masura”. “Atunci, graieste el, nu este de folos sa dam razboi firii. Cand trupul neputincios este silit la fapte care intrec puterea sa i se pricinuieste sufletului intunecare peste intunecare si i se face tulburare.”

Totusi, o oarecare silire pe masura puterii lor este neaparat trebuincioasa si pentru cei mai slabi la trup si la sanatate. Masura puterilor sale si-o afla omul lesne dupa cateva incercari. Cei neputinciosi sunt datori sa se sileasca la plans si lacrimi in primul rand prin rugaciunea cu luare-aminte, si sa se straduiasca a dobandi plansul cel intru duh, cand se revarsa lacrimi line, iar durerea inimii nu este atat de puternica.

Orice lucrare duhovniceasca, fiind in fapt dar al lui Dumnezeu pentru noi, are neaparata trebuinta ca noi sa ne silim spre el, fiindca silinta este vadirea si marturia lucratoare a bunei noastre voiri. Silirea este de trebuinta mai ales atunci cand din pricina, firii cazute sau a rautatii demonilor apare in noi vreo pornire sau tulburare pacatoasa: atunci este nevoie neaparata sa rostim cuvintele plangatoare ale rugaciunii ceva mai auzit.

Plansul material, masinal, auzit, deosebit de silit nu este pe potriva celor neputinciosi, fiindca zguduie trupul si pricinuieste in el o durere si o suferinta chinuitoare. Aceasta durere si suferinta au fost asemuite de Parinti cu durerile celei care naste; in urma lor apare o slabiciune insemnata chiar la nevoitorii puternici.

Monahilor zdraveni la trup le este cu putinta si de folos o silire mai puternica spre plans si lacrimi; pentru ei e de trebuinta (mai ales cand sunt incepatori, inainte de a dobandi plansul duhului) sa spuna cuvintele rugaciunii cu glas plangator, asa incat sufletul, care doarme somnul mortii din pricina betiei pacatului, sa se trezeasca la glasul plansului si sa se patrunda el insusi de simtamantul plansului.

Asa plangea puternicul David: “Racnit-am din suspinarea inimii mele” (Ps. 37, 8), spune el despre sine, racnit-am asemenea unui leu care face sa rasune pustia de o tanguire in care atat puterea, cat si intristarea se vadesc intr-un chip infricosat.

Pentru rugaciunea si plansul cu glas tare este neaparat trebuincioasa insingurarea macar in chilie: aceasta lucrare nu are loc in mijlocul obstii. Din Vietile Sfintilor Parinti vedem ca aceia dintre ei care aveau putinta plangeau cu glas tare, care fara voia lor se raspandea cateodata dincolo de peretii chiliei, chiar daca ei se ingrijeau cu toata ravna ca lucrarea lor sa ramana tainica, stiuta doar de Dumnezeu.

Cand se aduna in aer mult abur, se dezlantuie fulgere insotite de ploaie imbelsugata; cand se aduna in suflet simtaminte de plans se dezlantuie tanguiri cu suspine si lacrimi imbelsugate. Asa se intampla cu monahul a carui nevointa este descrisa de catre Sfantul Isaac in cel de-al zecelea Cuvant al sau.

Dupa fulgere si ploaie are loc o deosebita improspatare a vazduhului: si sufletul ce si-a usurat intristarea prin tanguire si s-a racorit prin lacrimi gusta o liniste si pace deosebite, din care apare si lucreaza, ca buna mireasma din aromate, rugaciunea preacurata. Indeobste, e de folos a afla din Sfanta Scriptura si din scrierile Parintilor feluritele mijloace ale lucrarii calugaresti, a le incerca si a ne alege acea lucrare ce ni se potriveste cel mai mult.

Oamenii sunt asa de felurit alcatuiti, au puteri si insusiri asa de felurite, incat una si aceeasi lucrare sau unul si acelasi mijloc, intrebuintat fiind de mai multi nevoitori, lucreaza asupra fiecaruia dintre ei cu deosebiri insemnate. Din aceasta pricina, cercarea (experienta) este neaparat trebuincioasa, precum sfatuieste si Apostolul: “Toate sa le incercati; ce este bun pastrati” (I Tes. 5, 20).

Darul plansului si al lacrimilor este unul dintre cele mai mari daruri ale lui Dumnezeu. El e un dar esential pentru mantuirea noastra. Darurile proorociei, inainte vederii, facerii de minuni, sunt semne ca cel care le are a placut in chip deosebit lui Dumnezeu si si-a atras in chip deosebit bunavointa Lui, iar darul strapungerii si al lacrimilor este semnul ca pocainta noastra a fost sau este primita.

“Intristarea cugetului este cinstita dajdie catre Dumnezeu; cel ce o are si o pazeste cum se cuvine se aseamana omului ce are sfintenie in sine. Nevointele trupesti fara intristarea cugetului sunt asemenea unui trup fara suflet”.

Lacrimile varsate pentru pacate sunt la inceput amare, se varsa intru durere si chin al duhului, durere si chin pe care duhul le impartaseste si trupului. Putin cate putin, cu lacrimile incepe sa se uneasca o mangaiere alcatuita dintr-o deosebita liniste, dintr-un simtamant de blandete si smerenie; odata cu aceasta, insesi lacrimile, pe masura si pe potriva mangaierii aduse, se preschimba, isi pierd intr-o masura insemnata amarul, curg fara durere sau cu durere mai putina.

La inceput, ele sunt putine si vin rar; dupa aceea, incep, putin cate putin, sa vina mai des si sunt mai imbelsugate. Iar atunci cand darul lacrimilor se intareste in noi prin mila lui Dumnezeu, razboiul launtric se alina, se linistesc gandurile, incepe sa lucreze cu o deosebita adancime rugaciunea mintii sau rugaciunea duhului, ce satura si veseleste omul launtric.

Atunci, de pe minte se ridica valul patimilor si se descopera invatatura cea de taina a lui Hristos. Atunci, lacrimile se prefac din lacrimi amare in lacrimi dulci. Atunci, in inima odrasleste mangaierea duhovniceasca, care nu se aseamana cu nici una din bucuriile pamantesti si care este cunoscuta doar celor ce se nevo-iesc in rugaciunea cu plans si care au darul lacrimilor.

Atunci, se implineste fagaduinta Domnului: “Fericiti cei ce plang, ca aceia se vor mangaia” (Mt. 5, 4). Atunci, nevoitorul, din insuflarea si incredintarea Sfantului Duh, se heretiseste pe sine astfel: “Cel Ce pazeste pe prunci, Domnul; smeritu-m-am, si m-am mantuit. Intoarce-te, suflete al meu, la odihna ta, ca Domnul ti-a facut bine, ca a scos sufletul meu din moarte, ochii mei din lacrimi si picioarele mele din alunecare” (Ps. 114, 6-8).

Atunci, nevoitorul vazand ca gandurile si simtirile pacatoase nu mai au putere asupra lui si in desert se straduieste sa-l supuna inrauririi lor, le graieste cu indraznire: “Departati-va de la mine, toti lucratorii faradelegii, ca a auzit Domnul glasul plangerii mele. Auzit-a Domnul cererea mea, Domnul rugaciunea mea a primit” (Ps. 6, 8-9).

In culori vii este zugravita in Plangerile Proorocului Ieremia starea sufleteasca a monahului care vede caderea firii omenesti, care nu a fost inselat de amagirile lumii trecatoare, ci isi tinde pe de-a-ntregul privirile sufletului spre aceasta cadere si se afunda, in adanca insingurare, intr-o adanca plangere. “Si a fost, graieste Scriptura, dupa ce a fost dus in robie Israel si Ierusalimul s-a pustiit, sezut-a Proorocul Ieremia plangand si a plans plangerea aceasta asupra Ierusalimului” (Plangerile lui Ieremia, cap. I).

Toate mijloacele de indreptare a Ierusalimului au fost intrebuintate si toate au fost in zadar: n-a ramas pentru el decat plangerea. Proorocul i-a vestit oarecand, i-a vestit netacutul cuvant proorocesc: acum nu mai are cine sa asculte acest cuvant; nu doar ca nu sunt oameni – nu mai sunt nici cladiri; au ramas doar ruinele, asupra lor nu mai pot rasuna decat plangeri. Nimeni nu intelege aceste plangeri si nu este nevoie ca cineva sa le inteleaga. Prin ele, proorocul isi arata durerea sa cea negrait de grea; dinspre ruine, ele rasuna in pustie; spre ele ia aminte Dumnezeu din cer.

In ce stare se afla Proorocul! E singur printre intinsele ruine ale cetatii; e singurul viu printre nenumaratele semne si marturii moarte ale vietii trecute; e singurul viu pe taramul mortii. Viu fiind, da glas de intristare pentru pierderea vietii; cheama aceasta viata sa se intoarca in locuinta pe care a parasit-o, sa inlocuiasca iar moartea cumplita, nesimtitoare de sine. “Cum a sezut singura cetatea cea cu multe popoare? Facutu-s-a ca o vaduva cea cu multe neamuri, cea care domnea peste tari ajuns-a birnica” (Plangeri 1, 1).

Proorocul inchipuie mintea monahului, luminata de invatatura cea descoperita (revelata) a lui Dumnezeu; cetatea cea mare este tot omul zidit de Dumnezeu; locuitorii cetatii sunt insusirile sufletului si ale trupului; paganii sunt demonii, care au fost plecati inaintea omului mai inainte de caderea sa, iar dupa aceea s-au facut stapani pe el.

In starea de cadere se afla si monahul insusi, se afla; toti oamenii: monahul plange pentru sine si pentru toti oamenii. Monahul insa plange singur, fiindca numai el vede, in lumina Cuvantului lui Dumnezeu, caderea oamenilor; ceilalti oameni n-o vad, nu iau parte la plans, nu pricep plansul, iar pe cel ce plange il socotesc lipsit de minte.

Plange monahul singur in numele sau si al intregii omeniri, neputand sa se vada pe sine despartit de ea, fiindca o iubeste si se stie inrudit cu ea; plange monahul pentru sine si pentru intreaga omenire; plange firea cazuta, de care, se impartasesc toti oamenii. El plange singur pe ruinele nesimtitoare, in mijlocul gramezilor de pietre imprastiate, care zac – ruinele si pietrele sunt chipul omenirii bolnave de nesimtire, al omenirii care nu simte sl. nu pricepe caderea sa si moartea vesnica si nu se ingrijoreaza catusi de putin de ele.

Monahul plange singur, si plansul lui nu-l intelege decat Dumnezeu. Plangand a plans noaptea – in toata vremea vietii pamantesti – si lacrimile lui pe obrazul lui, si nu era cinesa-l mangaie pe el de necazul lui dintre toti cei ce-l iubeau pe el toti cei ce il iubeau s-au lepadat de el, facutu-s-au vrajmasii lui”(Plangeri 1, 1).

Pentru a inalta glas de plangere catre Dumnezeu trebuie ca omul sa se indeparteze de lume si de oameni, sa moara lumii si oamenilor, sa se insingureze cu mintea si cu inima, “Parasirea tuturor grijilor te va ajuta sa te apropii de cetatea linistirii; daca nu vei avea parere de sine, te vei salaslui in ea; iar daca vei muri tuturor oamenilor, te vei face mostenitor al cetatii si al comorilor ei”, a grait Marele Varsanufie unui monah pe care-l pregatea pentru linistire si pustnicie in mormantul-chilie, acest salas iubit al rugaciunii cu plangere.

Iudeii care se aflau robiti in Babilon inchipuie necazurile cele de voie, adica lipsurile si nevointele trupesti, la care se supune monahul avand ca scop pocainta, precum si necazurile trimise asupra lui de catre Pronia dumnezeiasca spre curatirea pacatelor.

Capetenia duhovniceasca a nevointelor – plansul – le trimite; solie dintre daramaturile Ierusalimului, deasupra carora el se linisteste in singuratate. In solie, le vesteste celor robiti ca dupa trecerea unui rastimp va veni slobozenia.

Plansul amar isi are sorocul sau, iar paharul amaraciunilor gustate de voie si fara voie are masura sa. Aceasta greutate si aceasta masura sunt randuite de Dumnezeu; precum a zis si Sfantul Dayid: “Ne vei hrani pe noi cu paine de lacrimi, si ne vei adapa cu lacrimi intru masura” (Ps. 79, 6), ca ai pus lacrimile mele inaintea Ta, ca mijloc de curatire intru fagaduinta Ta (Ps. 55, 8), de miluire si mantuire. “Au fost zile in care facutu-s-au lacrimile mele paine ziua si noaptea” (Ps. 41, 3); “dupa ele au urmat zile in care, dupa masura multimii durerilor mele ce au fost inainte in inima mea, mangaierile Tale au veselit sufletul meu” (Ps. 113, 19).

“Cand a intors Domnul robia Sionului, facutu-ne-am ca niste mangaiati. Atuncea s-a umplut de bucurie gura noastra, si limba noastra de veselie” (Ps. 125, 1-2). Iar tu nu te teme, robul Meu Iacov, vesteste din partea lui Dumnezeu insuflatul Ieremia poporului ales, pentru ale carui pacate Domnul ingaduise ca el sa fie dus in robia Babilonului, nici nu te teme, Israele: ca iata Eu te mantuiesc de departe, si samanta ta din pamantul robiei lor; si se va intoarce Iacov si se va odihni si va spori” (Ier. 46, 26).

Durerile si chinurile pocaintei cuprind, in ele samanta mangaierii si tamaduirii. Aceasta taina o descopera plansul ucenicului sau. Toti monahii care s-au curatit de pacate si toti cei care au atins desavarsirea crestina au atins-o prin plans. Aceasta lucrare a fost deosebit de raspandita si puternica intre isihastii Egiptului de Jos, in pustia Schitului, in muntele Nitriei, in Chilii si in alte locuri insingurate. Ea a prefacut cetele de monahi in cete de ingerii.

Atunci cand intemeietorul vietii calugaresti din pustia Schitului, Preacuviosul Macarie cel Mare, pe care si ceilalti locuitori al pustiei il numeau Parinte al Parintilor, a ajuns la adanci batranete, monahii din muntele Nitriei, ce se afla foarte aproape de Schit, l-au rugat sa-i cerceteze mai inainte de a pleca la Domnul. Macarie a venit in munte; multimea de monahi care se linisteau acolo l-au intampinat si au cerut de la el cuvant de zidire. Macarie, lacrimand, a zis: “Fratilor, sa plangem. Ochii nostri sa verse lacrimi pana la plecarea noastra dincolo, unde lacrimile noastre vor arde trupul nostru”. Toti au inceput sa planga, s-au aruncat la pamant si au zis: “Parinte! Roaga-te pentru noi”.

Darul lacrimilor – aceasta adumbrire a harului dumnezeiesc – il cerceteaza cel mai mult pe nevoitor in vremea rugaciunii cu luare-aminte, fiind roada ei obisnuita; altora le vine in vremea citirii; altora, in vremea unei osteneli oarecare.

Astfel, Preacuviosului Chiril de la Lacul Alb (Bieldiezerski) lacrimile ii veneau in timp ce lucra in bucataria manastirii. Privind la focul cel material, isi amintea de focul cel nestins al chinurilor vesnice si varsa lacrimi. Chiril, presupunand ca in linistire strapungerea lui va deveni mai puternica si lacrimile sale se vor inmulti, a dorit sa se insingureze in chilie. Prin purtarea de grija a lui Dumnezeu, imprejurarile au facut ca el sa dobandeasca ceea ce dorea – si ce s-a intamplat? O data cu indepartarea pricinii care starnea strapungerea si lacrimile, acestea s-au imputinat, si Chiril l-a rugat pe intaistatator sa-l trimita inapoi la focul bucatariei manastiresti.

Sfintii Parinti poruncesc sa ramanem in acea lucrare in care ne vin lacrimile, fiindca lacrimile sunt o roada; iar scopul vietii calugaresti este dobandirea roadei prin acel mijloc prin care ii place lui Dumnezeu sa o daruiasca.

Preacuviosul Teodor cel de la Enat spunea ca “stie un monah care se linistea in chilie si avea ca rucodelie impletirea de funii. Atunci cand sedea si impletea funii, indeletnicindu-se cu rugaciunea mintii, ii veneau lacrimile. Atunci, se scula sa se roage, insa lacrimile incetau. Se aseza fratele si se apuca de impletit, lacrimile veneau iarasi. Deopotriva veneau lacrimile si cand sedea si citea. Se scula la rugaciune, lacrimile incetau pe loc. Numai cand lua iarasi cartea se intorceau”. Cu acest prilej, Preacuviosul a spus: “Pe buna dreptate au zis Parintii ca plansul e invatator. El invata pe fiecare om ce-i este de folos”.

Preacuviosul Teodor cel de la Enat spunea: “Tot pacatul pe care il va face omul este in afara de trup; iar daca desfraneaza cineva, in al sau trup pacatuieste” (I Cor. 6, 18), fiindca din trup ies spurcaciunile ce il spurca; asa si toata fapta buna este afara de trup, dar cel ce plange in fiecare zi isi curata si trupul, fiindca lacrimile, iesind afara, spala trupul de necuratiile sale”.

“Cel ce se pocaieste cu adevarat, dupa spusele Sfantului Ioan Scararul, socoate fiecare zi in care nu a plans o zi pierduta pentru sine, chiar daca in rastimpul ei ar fi facut vreun lucru bun”.

Oricat de inalta ar fi vietuirea noastra, daca n-am castigat inima infranta aceasta vietuire e prefacuta si neroditoare. Se cuvine, cu adevarat se cuvine celui ce s-a spurcat dupa baia celei de-a doua nasteri (dupa Sfantul Botez) sa-si curete mainile prin arderea cea de totdeauna a inimii si prin milostivirea lui Dumnezeu.

Dupa iesirea din trup a sufletului nostru nu vom fi invinovatiti, fratilor, ca n-am fost facatori de minuni, ca nu am fost cuvantatori de Dumnezeu, ca n-am avut vederi duhovnicesti; dar negresit vom da raspuns lui Dumnezeu pentru faptul ca nu am plans neincetat, adica pentru ca nu am petrecut in intristarea cea mantuitoare pentru pacatele si pacatosenia noastra.

Cu toate ca plansul este incununat mai totdeauna de lacrimi mai mult sau mai putin imbelsugate, unii nevoitori – precum vedem din cuvintele de mangaiere rostite pentru unii ca acestia de catre Sfintii Parinti – se chinuie sub povara plansului fie de-a lungul intregii lor nevointe, fie de-a lungul unui lung rastimp, fara a primi lacrimi spre a se mangaia si racori cu ele. Acestia sa stie ca fiinta pocaintei sta in smerenie si in strapungerea duhului nostru (Ps. 50, 19), cand duhul plange din pricina smereniei.

Plansul duhului, atunci cand puterile trupesti nu-s indestulatoare pentru a vadi prin nevointe si fapte trupesti pocainta care lucreaza in suflet, tine locul tuturor nevointelor si faptelor trupesti, printre care si lacrimile. Amin !

Sfantul Ignatie Briancianinov

Lupta pentru mantuire

Fratii mei, nu exista oameni mai fericiti decat cei care mostenesc Imparatia Cerurilor. Si nu exista oameni mai nefericiti decat cei care o pierd. Daca cel care este surghiunit de pe pamantul tarii sale are parte de compasiunea tuturor, iar cel care pierde mostenirea pamanteasca este considerat vrednic de mila de toti, cu cat mai amar ar trebui sa plangem pentru cel care este alungat din tara cereasca, pentru cel care pierde bunatatile nestricacioase ale Raiului, pentru cel care se duce in gheena fara de sfarsit.

Cu adevarat, nu exista om mai vrednic de plans decat acesta. Nu numai din cauza ca va fi dat iadului pentru totdeauna, dar mai ales pentru ca va fi dat iadului fiindca asa a voit el. Omul pacatos merge de bunavoie pe drumul pacatului, iar necredinciosul se desparte de bunavoie de Dumnezeu si il urmeaza pe diavol fara sa fie silit de nimeni.

Vai de cei care au soarta unui asemenea om! Este sau nu este acesta vrednic de plans? Si Domnul nostru Iisus Hristos a plans pentru Ierusalimul care era acoperit de necredinta (Luca 13, 31-35).

Din nenorocire, astazi necredinta este stapana pretutindeni, fiind mai mare decat pe vremea lui Iisus in Ierusalim.

Cu totii suntem vrednici de plans, pentru ca am cazut din fericire, din bucurie, din slava, din stralucire, din bunatate, sau asa cum spune Apostolul Pavel, din cele ce ochiul n-a vazut si urechea n-a auzit, si la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gatit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El (1 Cor. 2, 9). Cercetati cu atentie ce spune Apostolul. El nu afirma simplu ca bunatatile ceresti sunt mai mari decat cele pamantesti, ci ca mintea omeneasca nu le poate cuprinde in intelegerea ei. Si cu adevarat: cum ar putea incapea in creierul mic al omului tainele nesfarsite ale lui Dumnezeu?

Dumnezeu ne-a creat din nimic, ne-a asezat in Paradis, ne-a invrednicit sa comunicam cu El si ne-a fagaduit o viata fericita, cu toate ca noi nu I-am dat nimic in schimb. Asadar, ce nu va darui celor care cu buna stiinta se nevoiesc si se jertfesc la tot pasul pentru numele Sau? L-a dat la moarte pe singurul Sau Fiu pentru mantuirea noastra, chiar daca noi eram vrasmasii Sai. Atunci ce nu va face pentru noi daca ii vom fi prieteni? Dar in mod straniu, in vreme ce El cauta in orice chip sa ne castige prietenia, noi nu ne ingrijim cu ravna sa o dobandim. In vreme ce El ne cheama sa mostenim bunatatile Sale, noi suntem lenesi si indiferenti.

Sa raspundem, fratii mei, la chemarea lui Dumnezeu, ca sa ne bucuram de roadele iubirii Sale. in ce fel? El insusi ne spune: Voi sunteti prietenii Mei, daca faceti ceea ce va poruncesc (Ioan 15, 14). O, Doamne! Pe noi, neinsemnatii, neputinciosii si pacatosii ne numesti prietenii Tai? Tu, Care esti mare, atotputernic si Dumnezeu fara de pacat, Creatorul si Domnul universului? Ce nu se cade, deci, sa facem si sa induram pentru Dumnezeu, daca de multe ori, pentru prietenia omeneasca, ne punem viata in primejdie?

Si cu toate acestea, nimic nu vrem sa suferim pentru Dumnezeu, nune luptam deloc si nici o porunca a lui Hristos nu punem in lucrare. Cu adevarat, trebuie sa plangem si sa jelim pentru starea in care am ajuns.

Ne-am lipsit de bunavoie de nadejdea mantuirii. Dumnezeu ne-a chemat la cer, dar noi ramanem in iad. Ne-am aratat nevrednici de cinstirea pe care ne-a facut-o. Dupa toate binefacerile pe care le-am primit de la El, suntem nemultumitori si fara minte. L-am lasat pe diavol sa ne despoaie de toate bunatatile ceresti. Si astfel, noi, care ne-am invrednicit sa fim copii, frati si mostenitori ai lui Dumnezeu, nu ne deosebim cu nimic de vrasmasii Sai, care isi bat joc de maretia Sa si ii nesocotesc legile. Vai mie, strig impreuna cu proorocul Miheia. Om cucernic nu mai este in tara si nici un om drept pe pamant (Mih. 7, 1-2).

Stiu ca multi vor socoti cuvintele mele exagerate. Altii poate ca vor rade. Atat de nebuni suntem, incat radem de ceea ce ar trebui sa plangem. Mania lui Dumnezeu se descopera din cer peste toata faradelegea; si peste toata nedreptatea oamenilor care tin nedreptatea drept adevar (Romani 1, 18). Dumnezeu stralucit va veni, Dumnezeul nostru, si nu va tacea. Foc inaintea Lui va arde si imprejurul Lui vifor mare (Ps. 49, 3-4). Foc inaintea Lui va merge si va arde imprejur pe vrajmasii Lui (Ps. 96, 3).

Nimeni nu da importanta acestor proorocii din Scripturi. Cuvintele infricosatoare ale proorocilor sunt socotite a fi povesti. Cum credeti ca ne vom mantui? Cum vom scapa de dreapta osanda? Am ajuns de rasul si de batjocora necredinciosilor, a idolatrilor si a demonilor. Diavolul se mandreste si se bucura. ingerii nostri pazitori sunt rusinati si mahniti.

Preotii care ne cheama zadarnic, in fiecare zi, la pocainta sunt dezamagiti de indiferenta noastra si ajung sa strige, ca proorocii lui Israel, lucrurilor fara viata, care cu toate ca nu au suflet, se supun fara gres legilor firii: “Asculta, cerule, si ia aminte, pamantule, ca Domnul graieste: Hranit-am feciori si i-am crescut, dar ei s-au razvratit impotriva Mea.” (Isaia 1, 2).

Aceste cuvinte sunt despre noi. Noi ne-am razvratit impotriva Creatorului si Binefacatorului nostru. Noi ne-am facut mai fara suflet decat lucrurile neinsufletite, incalcand legile firesti si sfinte. Este, dar, vremea sa ne pocaim! Este vremea sa ne venim in fire. Cei sanatosi sa-i ajute pe cei bolnavi. Cei care sunt in picioare, sa le intinda mana celor cazuti. Cei care pasesc cu staruinta pe drumul mantuirii sa-i traga si pe cei care ratacesc prin prapastii si prin locuri de pierzanie. Sa nu ne pese numai de noi, ci si de fratii nostri. Cu totii ne ingrijim sa sporim castigul nostru si nimeni nu se gandeste sa-i ajute pe cei care sunt in nevoie. Cu totii intindem mana sa luam, si nimeni ca sa dea. Cu totii ne gandim cum sa prelungim viata noastra pamanteasca, dar nimeni nu se gandeste sa-si mantuiasca sufletul. Cu totii ne temem de nefericirea de pe pamant, dar nimeni nu tremura gandindu-se la chinurile iadului. Nespusa este durerea sufletului meu pentru nepasarea noastra. O, cine va da capului meu apa si ochilor mei izvoare de lacrimi, ca sa plang ziua si noaptea pe cei loviti ai fiicei poporului meu? (Ier. 9, 1).

Poate ca unii dintre voi vor spune cu nemultumire: “Asta vorbeste numai despre lacrimi si suferinta; pe toate le vede negre si murdare”. Nu as vrea una ca asta, credeti-ma. As vrea sa simt numai bucurie si desfatare si sa pot aduce numai cuvinte de lauda. Dar nu este vremea cuvintelor frumoase. Cum sa nu plang, daca suntem vrednici de plans? Cum sa nu jelesc, daca faptele noastre sunt infricosatoare? Va supara plansul meu? Dar de ce nu va supara pacatele voastre?

Cuvintele mele sunt dureroase? Dar dureroasa nu este si viata voastra lipsita de Dumnezeu? Daca vreti sa nu plang, nu va mai indreptati spre iad. Daca vreti sa nu jelesc, nu va mai distrugeti sufleteste. Dar vazand cum va pierdeti, nu pot sa nu jelesc. Sunt parintele vostru duhovnicesc, care va iubeste. Iata ce spune Pavel: “O, copiii mei, pentru care sufar iarasi durerile nasterii, pana ce Hristos va lua chip in voi!” (Gal. 4, 19). Nici o femeie aflata in durerile nasterii nu striga cuvinte mai pline de durere ca ale Apostolului.

O, daca ati putea intelege durerea mea, daca ati vedea focul care-mi arde inima, v-ati da seama ca sufar mai mult decat femeia proaspat casatorita, care isi pierde barbatul, si decat tatal care isi pierde fiul.

Sufar pentru ca nu sporiti duhovniceste. Sufar pentru ca viata voastra este plina de minciuna si rautate, de neintelegeri si de ura, de nedreptati si furturi, de preacurvie si desfranare, de rautati si de omoruri. Sufar pentru ca si cei care nu fac asemenea pacate isi judeca in fiecare zi aproapele si il vorbesc de rau. Cred despre ei insisi ca sunt crestini, dar nu se ingrijesc sa fie bine-placuti lui Hristos si nu fac nimic sa-si tamaduiasca sufletul de patimi. Se preocupa de altii, pe care ii osandesc ca niste judecatori neinduplecati. “Cutare este nevrednic de preotie”, zic ei. “Acesta nu se poarta cuviincios”. “Cutare este prefacut”. “Acela este hot”. “Celalalt isi urmareste interesul”.

In loc sa ne para rau si sa ne pocaim pentru propriile noastre pacate, ii judecam pe semenii nostri. Si chiar daca nu am face pacate si am avea toate virtutile si daca am fi mai presus de toti oamenii, tot nu am avea dreptul sa judecam pe nimeni. Sfantul Apostol Pavel intreaba in prima Epistola a sa catre Corinteni: Cine te deosebeste pe tine? Si ce ai, pe care sa nu-l fi primit? Iar daca l-ai primit, de ce te falesti, ca si cum nu l-ai fi primit? (1 Cor. 4, 7).

Cu atat mai mult, de vreme ce savarsim pacate in fiecare zi si in orice chip, nu avem dreptul sa scoatem din gura noastra nici un cuvant rau la adresa fratelui nostru. Iata ce mai spune inteleptul Pavel: “Pentru aceea, oricine ai fi, o, omule, care judeci, esti fara cuvant de raspuns, caci, in ceea ce judeci pe altul, pe tine insuti te osandesti, caci acelasi lucruri faci si tu care judeci. Si noi stim ca judecata lui Dumnezeu este dupa adevar, fata de cei ce fac unele ca acestea. Si socotesti tu, oare, omule, care judeci pe cei ce fac unele ca acestea, dar le faci si tu, ca tu vei scapa de judecata lui Dumnezeu?” (Rom. 2, 1-3).

Ai atatea neajunsuri sufletesti. Atunci de ce te ocupi cu neajunsurile fratelui tau? De ce vezi paiul din ochiul fratelui tau, si barna din ochiul tau nu o iei in seama? Sau cum vei zice fratelui tau: Lasa sa scot paiul din ochiul tau si iata barna este in ochiul meu? Fatarnice, scoate intai barna din ochiul tau si atunci vei vedea sa scoti paiul din ochiul fratelui tau (Matei 7, 3-5).

Inainte sa spui: “Cutare este viclean si inselator”, vezi cum esti tu insuti. Gandeste-te la patimile tale. Astfel, te vei cai pentru ceea ce voiai sa spui despre fratele tau. Daca cineva ar vrea sa cantareasca vorbele noastre de fiecare zi, pornind de la blandetea lor, intre vorbe goale de zece mii de talanti, cu greu ar gasi o fraza duhovniceasca de o suta de dinari, ca sa folosesc banii din parabola evanghelica a slugii celei rele. Va aduceti aminte ce a facut sluga aceea? L-a rugat pe domnul sau, caruia ii datora zece mii de talanti – o suma foarte mare – sa il pasuiasca pana anul urmator, ca sa-i dea inapoi banii. Dar stapanului i s-a facut mila de el si l-a iertat de toata datoria.

Putin mai tarziu, sluga aceea s-a purtat neomeneste cu o alta sluga care ii datora o suta de dinari – o suma foarte mica. L-a prins pe acela de gat si i-a strigat: Plateste-mi ce esti dator. Atunci, datornicul sau i-a cazut la picioare si l-a rugat: ingaduieste-ma si iti voi plati. Dar sluga aceea fara inima nu l-a iertat, ci l-a bagat in inchisoare, pana cand avea sa-i dea inapoi cei o suta de dinari. Cand a aflat stapanul sau, l-a chemat la el si i-a spus: Sluga vicleana, toata datoria aceea ti-am iertat-o, fiindca m-ai rugat. Nu se cadea, oare, ca si tu sa ai mila de cel impreuna sluga cu tine, precum si eu am avut mila de tine ? (Mat. 18, 23-34). Si maniat, l-a pedepsit pe el cu asprime.

Asa ne va pedepsi si pe noi Tatal ceresc, daca va vrea sa ne judece dupa dreptate. De aceea, sa fim milosi fata de semenii nostri, sa nu-i judecam pe cei care pacatuiesc si sa-i iertam pe cei care ne gresesc. Relele pe care ceilalti le indreapta asupra noastra fac o suta de dinari, pe cand pacatele pe care le savarsim noi dinaintea lui Dumnezeu fac zece mii de talanti.

Stim, cu siguranta, ca gravitatea pacatelor noastre depinde de valoarea persoanelor impotriva carora le savarsim. Ce inseamna aceasta? Cel care injura un om simplu, pacatuieste, dar nu atat cat pacatuieste cel care injura un om cu functie mare in stat. Cel care injura un om cu functie mare in stat nu pacatuieste atat de mult cat cel care il injura pe omul care se afla in fruntea tarii. Fapta este aceeasi in toate cazurile, dar nedreptatea este mai mica sau mai mare, dupa persoana impotriva careia este savarsita. Asadar, daca cel care il injura stapanitoral pamantesc, muritor, este pedepsit, cata pedeapsa se cuvine celui care il injura pe imparatul ceresc?

Asadar, pacatul indreptat impotriva oamenilor nu este la fel de mare ca acelasi pacat indreptat impotriva lui Dumnezeu. Cu cat este Dumnezeu mai presus fata de oameni, cu atat mai mare este si pacatul pe care il savarsim impotriva lui Dumnezeu. Si eu toate acestea, ne temem, respectam si ne este rusine mai mult de-oameni decat de Dumnezeu. Iti voi demonstra acest lucru prin exemple.

Cel care se hotaraste sa savarseasca pacatul preacurviei, cu toate ca stie ca este vazut de Dumnezeu, il dispretuieste pe Creatorul sau. Dar daca stie ca il vede un om, nu mai savarseste pacatul. La fel si hotul – el stie ca rapind lucruri ce sunt ale altuia, este vazut de Dumnezeu. Cu toate acestea, nu ii pasa. Face insa tot ce poate ca fapta sa sa nu fie vazuta de oameni. La fel face si cel care vorbeste de rau, ucigasul sau orice alt om fara de lege. Vedeti ca ii cinstim mai mult pe oameni decat pe Dumnezeu? Vedeti ca ne temem mai mult de oameni decat de Dumnezeu? Vedeti ca ne e rusine mai mult de oameni decat de Dumnezeu?

Va spun des toate aceste lucruri. Si stiu ca va oboseste faptul ca le tot repet. “Iar cu din astea?”, spuneti voi pe la spate. Iar vin cu din astea, pentru ca nu incetati sa pacatuiti. Obositi sa-mi tot ascultati indemnurile, dar nu obositi sa spuneti toate rautatile. Cuvintele mele va amarasc, dar nu va pasa ca il amarati pe Dumnezeu cu faptele voastre.

Bine ar fi sa fie minciuni spusele mele. As vrea din toata inima ca in ziua Judecatii sa se dovedeasca ca v-am mustrat pe nedrept. As vrea mai degraba sa ma osandeasca pe mine Domnul ca vorbitor de rau, decat sa va osandeasca pe voi pentru faptele voastre.

De aceea tot timpul va indemn si va rog sa va pocaiti si sa luptati pentru mantuirea voastra. Sa aveti dragoste si bunatate in suflete. Sa-i iertati pe cei care va fac rau sau va vorbesc de rau. Sa-i ajutati pe cei care au nevoie. Sa fiti smeriti. Sa va curatati des de murdaria pacatelor, prin spovedanie. in felul acesta, va veti mantui sufletele, in felul acesta veti castiga imparatia cerurilor, cu harul Domnului Care s-a aratat tuturor oamenilor, invatandu-ne pe noi sa lepadam faradelegea si poftele lumesti si, in veacul de acum, sa traim cu intelepciune, cu dreptate si cu cucernicie; si sa asteptam fericita nadejde si aratarea slavei marelui Dumnezeu si Mantuitorului nostru Hristos lisus (Tit. 2, 11-13).

Sfantul Ioan Gura de Aur

Spovedania

Spovedania este o Taina a Bisericii prin care ni se iarta pacatele. Daca am pastra in noi curatenia si sfintenia pe care o dobandim la Sfantul Botez, poate n-ar mai fi nevoie de spovedanie. Asa insa, cand copiii cresc mai mari de sase-sapte ani, incep sa faca fel de fel de pacate, de greseli din ce in ce mai mari – toate obrazniciile. Si de aceea, la sapte ani copiii trebuie sa vina sa se spovedeasca.

Spovedania este ca o baie in care ne spalam de toate intinaciunile launtrice, sufletesti. Stiti dumneavoastra, daca cineva, fiind murdar, nu s-ar spala macar o saptamana, cred ca ar mirosi foarte urat ! Dar, daca macar un an nu s-ar spala ? Sunt unii oameni care nu se spovedesc ani de zile ! Daca nu s-ar spala ani de zile, cred ca ar trebui sa stea multe zile sa-si curete mizeria de pe trupul omenesc, asa de mult s-ar aduna mucegaiul si putrezirea materiei pe trupul lor nespalat !

Cam asa se intampla cu Sfanta Spovedanie ! Sunt persoane care se ingrijesc cu regularitate, insa sunt unii, care nu se spovedesc cu anii. Am intalnit persoane care treizeci de ani nu s-au spovedit; altii, batrani de 80 de ani, atunci au venit sa se spovedeasca. Cat a trebuit sa sufere acest suflet omenesc, ca si poata sa-si parasca toate pacatele facute in toata viata lui ! In cartea lui Iov este acest cuvant : Daca ar fi viata omului numai de o zi, nu ar fi fara de pacat !

Noi facem pacate si cu gura, vorbind vorbe netrebnice, si cu ochii, privind ce nu trebuie sa privim, si cu urechile, auzind ce nu trebuie sa auzim. Cu toate simturile noastre suntem infectati de aceste rautati, de aceste lucruri urate care spurca launtrul nostru. Si cum ati mai auzit, trupul nostru este numit templu al Duhului Sfant, Biserica Dumnezeului Celui viu. Acest templu al Duhului Sfant trebuie pastrat in curatenie pentru ca in el locuieste Duhul lui Dumnezeu, Duhul Sfant.

Daca in fiecare zi ne intinam, ne spurcam viata cu tot felul de pacate si patimi, acest launtru al nostru cum mai arata inaintea lui Dumnezeu, Cel atotsfintit si atotcurat ? De aceea este nevoie de aceasta spalare launtrica, care se face prin Sfanta Spovadanie. Este insusi Taina lacrimilor. Pentru ca, asa cum prin Sfantul Botez ne curatim prin apa sfintita a Botezului, tot asa in cursul vietii noastre, cu lacrimi spalam sufletul de pacatele noastre. Este aceasta Taina a Pocaintei, a regretului, a parerii de rau de tot ceea ce am facut in viata pana in clipa in care ne botezam, prin ” botezul lacrimilor si al sfintei cainte “. De aceea taina aceasta este mare.

Daca luam Sfanta Impartasanie fara spovedanie, riscam sa fim pedepsiti de Dumnezeu, pentru ca am indraznit ca, in acest vas urat si murdar, care a devenit trupul nostru, sa punem acest margaritar de mare pret, Sfanta Impartasanie, Care este Trupul tainic al Domnului nostru Iisus Hristos.

Stiti dumneavoastra viata Sfintei Maria Egipteanca, acea mare pacatoasa, care se retrasese in pustiul Palestinei, unde a stat 47 de ani fara sa se spovedeasca si care, prin cainta puternica si prin plans din toata inima pentru tot ceea ce pacatuise in viata, a ajuns la o atat de mare sfintenie, incat, atunci cand o intalneste Sfantul Zosima, duhovnicul trimis de Dumnezeu pentru ea in pustiu, facand rugaciune inainte de a vorbi ei, Sfanta Maria Egipteanca, pe cand se ruga, se inalta mai bine de un cot in sus, in vazduh . Atata sfintenie dobandise prin cainta, prin lacrimi. Pentru ca a pacatuit 17 ani in Egipt, prin fel de fel de desfranari, dar tot asa de mult i-a trebuit pana s-a despatimit, tot 17 ani. In acest rastimp s-a chinuit fara de mancare, fara de imbracaminte, fara asternut pe pamantul gol, adeseori fierbinte de soarele torid al pustiului, sau rece, in noptile reci din Orient. Statea acolo si plangea, se caia si ruga pe Dumnezeu sa i se stearga toate pacatele sale, incat la rugaciune plutea in vazduh. De aceea zic, mare este Taina aceasta a Spovedaniei, cand o inlelegem asa cum se cuvine. Trebuie sa ne ridicam cu ea, trebuie sa ne curaltim, asa cum ne spalam cu apa curata pe trupul murdar.

Cine primeste spovedania ?

Arhiereul sau preotul. De la inceput, Sfintii Apostoli erau cei care marturiseau. Aduceti-va aminte de niste pacatosi de pe vremea aceea, Anania si Safira, care s-au marturisit la Sfantul Apostol Petru, pe care l-au mintit si unul si altul ! Au murit deodata ! Si au fost ingropati in gradina casei unde se spovedeau inaintea lui Dumnezeu. Deci, la inceput Apostolii spovedeau. Ei au ales arhiereii, arhiereii hirotonesc preoti si atunci savarsesc preotii aceste Taine, ca si Taina Spovedaniei. Pentru pacate mai mari pe care preotul nu poate sa le dezlege, pacate grele, ii trimite pe cei pacatosi la prea sfintitii arhierei ca sa-i dezlege, daca se pot dezlega.

Cei care se spovedesc trebuie sa fie crestini ortodocsi. Dumneavoastra stiti, cei care v-ati spovedit de mai multe ori pana acum in viata dumneavoastra si n-ati ramas nespovediti si necuratati, nespalati si nepregatiti pentra primirea Sfintei Impartasanii. Inainte de a va spovedi, fara indoiala ca fiecare va ganditi la viata dumneavoastra, la pacatele savarsite pana atunci.

Unii insa nu se gandesc. Vin in genunchi si asteapta sa-i intrebi. Noi nu facem ancheta ca sa stim cine si cum a pacatuit. La spovedanie vine fiecare indemnat de constiinta care il mustra, dupa cum gasim marturie de la Dumnezeu in Psalmi : Cu mustrari pentru faradelegi ai subtiat sufletul lui ca panza unui paianjen, si se curata singur : ” Iata am facut asta, asta, asta !” Nu se spune insa numai o insirare de pacate; asta n-are valoare. Daca le spune, trebuie sa se marturiseasca cu toata parerea de rau, cu toata cainta, cu toata sinceritatea si durerea launtrica, ca a fost in stare sa greseasca atat de mult inaintea lui Dumnezeu, Care ne da tot ce ne trebuie, ca sa putem vietui. Insa sa nu-I calcam ini picioare poruncile Lui si sa traim o viata dezordonata. Pentru ca pacatele noastre, care sunt pacate de moarte, leaga harul de la Dumnezeu, leaga infierea Lui. Nu mai suntem copii ai lui Dumnezeu, ci suntem copii ai dezordinei, ai rautatii, ai ratacirilor, precum fiul cel ratacit din Evanghelie.

De aceea zic, cand venim la Sfanta Spovedanie ne gandim, ne pregatim mai dinainte. Nu trebuie un anumit timp sa stai, sa te gandesti, ci mergand pe drum, la servici sau chiar in casa, notati undeva pe un carnetel ceea ce te apasa pe constiinta pentru ca la spovedanie, diavolul insusi ascunde pacatele. Asa se intampla, cum spunea cineva acest lucru. Cand esti liber sau esti cu viata, oricum te apleci catre pacat. Si diavolul iti sopteste : ” Nu o sa stie nimeni ca ai gresit !” si te acopera cu un fel de patura si te indeamna la pacat, si pacatuiesti. Atunci tipa, cu toata puterea, decat sa te faci de batjocura, de ras. Pentru ca diavolul iti sopteste : ” Ai gresit, ticalosule “, si cauta sa te duca la disperare.

Pare ca diavolul poarta o sulita cu care te impunge si impinge la pacat, o patura sub care iti ascunde pacatele si dupa aceea o trambita ca sa-ti urle pacatele tale, sa te faca de batjocura, sa te descurajeze, ca sa nu mai ai curaj sa fugi la Dumnezeu. Si de aceea, impotriva acestor unelte diavolesti care te indeamna la pacat si la deznadejde, sa avem curajul acesta, sinceritatea, sa ne param pe noi se cu toate amanuntele cele ascunse, cele secrete ale pacatelor dinlauntru.

Unde se poate face spovedania ?

Spovedania se face de obicei in Sfanta Biserica, intr-un loc mai retras ca sa nu auda nimeni. De accea, rugam pe crestinii care doresc sa se spovedeasca sa stea departe de cel care se spovedeste, deoarece, fiecare are nevoie de o taina a lui, sa-si pastreze viata in taina. Sunt anumite ” colturi ” inlauntrul nostru, in care, asa cum este gunoiul pe covor, asa sunt pacatele noastre inainte de spovedanie. Nu trebuie sa stie nimeni, nici ce a facut in public adeseoi.L De aceea, este bine sa fie taina cand se spovedeste cineva. Si secretul spovedaniei se pastreaza. Preotul care divulga secretul marturisirii era si este pedepsit, asemenea preotilor din antichitatea crestina, nu numai bizantina. Celor care divulgau secretul spovedanie, li se taia limba si erau inchisi pe viata. Asa de severa era accasta pedeapsa. Deci, cei care vin la spovedanie sa se spovedeasca cu toata increderea, ca ceea ce spun ei, spun inaintea Mantuitorului Hristos.

La spovedanie, noi, preotii sau arhiereii, suntem numai unelte sau persoane care primesc vizibil marturisirea dumneavoastra, pentru ca Acela la Care ne marturisim este Insusi Mantuitorul Hristos. De aceea zic, sa va marturisiti cu sinceritate, ca deja El cunoaste pe fiecare, cunoaste ce avem inlauntrul nostru, in inima noastra. Este un loc in Evanghelia de la Sfantul Ioan in care se spune : Iisus stia ce este in om.

Cand trebuie si ne spovedim ?

De obicei de patru ori pe an, in cele patru posturi : postul Craciunului, al Sfintilor Apostoli, al Sfintei Marii si mai ales in Postul Pastelui. Atunci se cuvine sa ne spovedim. Insa unii crestini, care sunt mai sarguinciosi, se spovedesc mai des, de doua-trei ori in Postul Mare, si in celelalte posturi tot asa. Sa facem asa, precum se intampla cand ne murdarim de noroi sau de altceva, ne spalam ori de cate ori ne manjim. Daca pacatuiesti in fiecare zi, in fiecare zi ar trebui sa te spovedesti. Cand esti murdar, atunci te spela; cand esti pacatos, atunci te spovedesti si faci aceasta curatire launtrica.

La spovedanie se dau niste canoane. Canoanele nu sunt pedepse, ci niste mijloace de indreptare. De pilda, unii au pacatuit cu trupul mult si atunci i se dau metanii, care sunt semn de mare pocainta adica aplecarea capului, a fruntii pe pamant si spunand acea rugaciune scurta : ” Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul “. Inmultirea acestor metanii ajuta la curatirea trupeasca. Cand gresim cu trupul, ispasim in trup. Insa, sunt si pacate sufletesti, de pilda cel al nestiintei. Pacatul nestiintei este pedepsit. Preotul ii da canon sa se informeze, sa stie ce este cu el, cu fiecare din noi. Atunci ii dam sa citeasca din Sfanta Scriptura. anumite capitole, din Noul Testament, sau in Filocalie sau in alte carti duhovnicesti, ca sa poata sa-si dea seama ce raspundere avem pentru sufletele noastre.

Pentru aceea, facem aceste lucruri intre Biserica si dumneavoastra, pentru mantuirea noastra, deoarece ne spune Mantuitorul : Nimic necurat nu va intra in Imparatia lui Dumnezeu. Preotii fac parte din Trupul lui Hristos, Biserica Dumnezeului celui viu. Sa cautam aceste mijloace de curatire, aceste ajutoare de spovedanie, de curatire launtrica inainte de impartasirea noastra, ca sa ne putem impaca cu Dumnezeu si sa primim harul Lui mereu asupra noastra. Sa pastram mereu harul Invierii, deoarece prin pacatele pe care le facem ne dezmostenim, Dumnezeu nu ne mai recunoaste ca pe niste fii ai Sai, ci ca pe fii ai pacatului, ca niste fii ai zilei, fii ai durerii. De aceea facem aceste lucruri lasate prin porunca dumnezeiasca, ca sa ne putem incredinta lui Dumnezeu viata si sufletele noastre si sa ne putem impartasi cu totii de bunatatea Lui.

La cei vechi, in primele secole crestine, IV – VI, era foarte aspra canonisirea de indreptare. Cei pacatosi, care aveau pacate grele, stateau in pridvor si nu aveau drepual sa aduca daruri la Altar. Pacatosul statea in afara Sfintei Liturghii, nu statea in biserica. Unii stateau in genunchi la intrare si isi cereau iertare de la credinciosii care intrau in biserica. Se luau niste masuri foarte aspre, ca sa-si poata da seama de pacatosenia lor si ca sa se poata indrepta. Si se indreptau cu adevarat, pentru ca faceau aceste canoane, aceste asprimi ale canoanelor cu foarte multa parere de rau.

Noi acum dam canoane usoare si metanii pentru cei care fac pacate cu trupul. Si vine peste o saptamana-doua, doamna si spune : ” Parinte, canonul este foarte greu. Nu pot sa fac o suta de metanii pe zi ! Foarte mult ! Va rog sa mai taiati !” ” Doamna, zic eu, daca vreti sa ramaneti nespalata si pacatoasa, sa nu mai faceti metanii ! Acest mijloc trebuie luat inaintea lui Dumnezeu pentru ca esti bolnava si ai nevoie de tratament, de doctorii ! Ia doctoriile pe care ti le recomanda doctorii, caci daca nu le iei, ramai mai departe bolnava !” Asa si cu aceste mijloace de indreptare, de curatire launtrica.

De aceea zic, cand se dau metanii, zile de post, rugaciuni, milostenii sau alte mijloace de indreptare, sa stiti ca sunt pentru indreptarea noastra, pentru pacea noastra launtrica. Pacatul este cel mai mare dusman al omului, al crestinului, pentru ca el desparte pe om de Dumnezeu. Chiar mai mult. Daca se poate, trebuie sa dam, ca sa primim. Am intalnit si persoane carora le-am dat o suta de metanii pe zi si au facut trei sute, pentru ca fiecare a ajuns la constiinta de sine, ca este foarte pacatos si impovarat. Si i-am zis : ” Foarte bine ai facut !”

Asa spune si Sfantul Serafim de Sarov, marele sfant rus, ca, la spovedanie, canoanele care se dau sunt mijloace de indreptare, nu sunt primejdii. Facandu-le, adunati pace in suflet, adunati mangaiere sufleteasca, adunati credinta si dragoste de Dumnezeu. Cu cat te rogi mai mult si mai atent, cu cat te asupresti cu postul si cu rugaciunea, cu atat capeti launtric acel cheag duhovnicesc cu care poti sa aduni ce este sfant si ce este bun in sufletul tau.

Adesea suntem ca niste tinichele sunand a gol, fara credinta, fara evlavie, munciti de ganduri mereu; si nu poti sa te rogi lui Dumnezeu cum trebuie, te rogi formal. Adeseori se roaga crestinii cu cuvinte aiurea. Se spovedesc asa, dupa cum se roaga, cu neatentie. Dupa un sfert de ora, jumatate de ora, nici nu stie ce face, citeste cu ochii trupesti si cu mintea este pe alte coclauri. O asemenea rugaciune si un astfel de canon, Dumnezeu nu primeste.

Sunt persoane care spun : ” N-am pacate !” Este o mare greseala sa spui asa. O greseala impotriva lui Dumnezeu, Care ne spune prin Sfantul Evanghelist Ioan : Nu este om fara greseala. Oricat ai fi de atent la viata ta, tot iti scapa niste greseli cu gandul, cu mintea. La ratacirile cu mintea Dumnezeu nu ia aminte. Si este o jignire adusa lui Dumnezeu, pentru ca stai de vorba cu El, dar gandindu-te in alta parte. Ganditi-va, daca cineva ar fi la un mininstru in audienta si dansul ii spune ceva si el ii raspunde niste cuvinte aiurea, altceva, nu ceea ce trebuie sa spuna, este dat afara. Dar Dumnezeu, Cate este atotsiiutor, este prezent in orice clipa din viata noastra, stie tot ce am facut noi si ce facem. La marturisire e vorba sa recunosti ceea ce ai facut, sa recunosti cu sinceritate si cu parere de rau si cu hotararea de a nu mai face. Preotul da dezlegare la sfarsisul spovedaniei, insa iti iarta pacatele doar daca promiti solemn ca nu le mai repeti. Daca le repeti, pacatele devin indoite. Asa ca, frati crestini, tineti seama de luenirile pe care le faceti in viata dumneavoastra.

Postul. Un post, macar de o saptamana inainte de a primi Sfanta Impartasanie, eu cred ca este suficient, dar cainta sa fie deplina. Atunci cand te spovedesti, sa te caiesti din toata inima ta, din toata fiinta ta, ca sa poti sa fii iertat cu adevarat. Talharul pe cruce s-a mantuit intr-un ceas, caci si-a cunoscut greselile lui si a recunoscut si nevinovatia Mantuitorului Hristos, Care-i spune Ti se iarta pacatele tale. Astazi vei fi cu Mine in rai !

Depinde foarte mult de intensitatea acestei cainte. Inainte de a va spovedi, faceti-va un examen de constiinta. Este foarte necesar. La rugaciunile de seara, la rugaciunea a treia catre Sfantul Duh sunt mai multe pacate insirate, si la rugaciunea de dimineata catre Sfantul Inger pazitor sunt multe pacate mentionate.

Sa multumim lui Dumnezeu ca ne este martor si poate ierta aceste pacate. De aceea va rog sa luati seama.

COLACUL DE PETIT. PAZITUL USTUROIULUI. BOCETUL ANDREIULUI. NOAPTEA LUPULUI

Sarbatoarea Sfantului Apostol Andrei coincide, in unele zone ale tarii, cu o serie de obiceiuri, acte rituale si practici magice, ce amintesc de fondul pagan pe care a fost suprapus crestinismul.
In sprijinul evanghelizarii acestei zone de catre Apostolul Andrei vin si unele colinde si creatii folclorice, mai ales Dobrogea, care amintesc de trecerea sa prin aceste teritorii ca si unele toponimice (pestera Sfatului Andrei, paraiasul Sf. Andrei).
In 2001, Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane a proclamat ziua praznuirii Sfantului Andrei (30 noiembrie), Ocrotitorul Romaniei, ca sarbatoare nationala bisericeasca.
Sarbatorile si obiceiurile romanesti de la sfarsitul lunii noiembrie si inceputul lunii decembrie corespund, ca data calendaristica, cu Dionisiacele Campenesti ale tracilor si Saturnaliile romanilor.
Sarbatoarea crestina a Sfantului Andrei s-a impus in constiinta credinciosilor impreuna cu unele din atributiile zeului uzurpat, realitate confirmata de obiceiurile, actele rituale si practicile magice din noaptea de 29 spre 30 noiembrie.
Una dintre practicile divinatorii este “colacul de Andrei”, modalitate prin care tinerele femei, din zona Moldovei si Bucovinei, afla daca au noroc in casatorie. Fetele necasatorite se aduna la casa uneia dintre acestea, isi prepara fiecare cate un colac si, dupa ce acesta s-a racit, seamana in mijlocul lui un catel de usturoi. Daca usturoiul rasare este semn ca fata va fi petita si va avea noroc in casnicie.
Un alt obicei (clara reminiscenta pagana), pastrat in special la romanii din Transnistria, este “bocetul Andreiului”, acesta fiind o marturie a faptului ca sarbatoarea Apostolului Andrei s-a suprapus peste Anul Nou dacic. Fetele din aceste zone confectioneaza o papusa din carpa – simbol al anului care a trecut – pe care o jelesc ca pe un mort. Sarbatoarea pagana includea si un sacrificiu animal, care insa lipseste de la practica din preajma sarbatorii Sfantului Andrei.
Etnologii apreciaza ca sacrificarea porcului in aceasta perioada (sau la inceputul anului) ar putea fi inlocuitorul vechiului sacrificiu dacic.
De altfel, unul dintre numele purtate de lup in zilele lui de sarbatoare – gadinet – este preluat de la porcul tanar, numit de popor si godin, godinet”.
In noaptea de Sfantul Andrei, in Moldova si Bucovina avea loc o petrecere asemanatoare Revelionului contemporan, numita “Noaptea Strigoilor” sau “Pazitul Usturoiului”.
Tinerii acopereau ferestrele si ungeau cu usturoi usile casei, considerand ca in acest fel se feresc de actiunea malefica a moroilor si strigoilor care capatau frecvent infatisarea de lupi. Se credea ca, intre lasatul serii si miezul noptii de Sfantul Andrei este un timp nefast, cand strigoii vii (oamenii care se nasc cu “caita”, cu coada – o vertebra in plus, din legaturi incestuoase) isi parasesc trupurile fara stirea lor, iar strigoii ies din sicrie, morminte si cimitire pentru a provoca suferinte oamenilor (pocesc si sug sangele celor vii, leaga sau iau puterea barbatilor, strica taurii, fura sporul vitelor, se joaca cu lupii si ursii). Fetele aduceau cate trei capatani de usturoi, le puneau laolalta intr-o covata pentru a fi pazite de o batrana, la lumina lumanarii. Feriti si izolati de lumea din afara, stapanita de fortele malefice, tinerii se distrau (cantau, jucau, beau, adesea peste masura, glumeau) ca la Revelion, chiar in Postul Craciunului. Obligatoriu era consumata o bautura rituala, cu gust dulce-acrisor, numita Covasa. Dimineata, la lumina zilei, tinerii ieseau in curtea casei unde era jucata covata cu usturoi in mijlocul horei. Se impartea usturoiul si, in mare veselie, se intorceau la casele lor. Incepea un nou an, probabil Anul Nou dacic. In noaptea de “Sintandrei”, asemanator marilor sarbatori de innoire a timpului (Craciun, Anul Nou, Singiorz, Sinziene), se credea ca vorbesc animalele, se deschid mormintele si cerul, ard comorile. Potrivit traditiei populare, lupul capata in noaptea de Sfantul Andrei (cunoscuta in unele zone ca “Noaptea Lupului”) atribute demonice. Copiii sunt trimisi seara la raspantii de drumuri ca sa arunce faina in toate directiile – “pomana lupului” – pentru a nu mai ataca si manca oile.

Sfantul Andrei – Traditii, obiceiuri si superstitii

SANTANDREI

Santandrei este o mare divinitate geto-daca peste care crestinii au suprapus pe Sfantul Apostol Andrei cel Intai chemat, ocrotitorul Romaniei. El a preluat numele si data de celebrare ale Apostolului Andrei (30 noiembrie), cel care a predicat in primele decenii dupa nasterea lui Iisus pe pamanturile Daciei. El trebuie sa se fi bucurat de mare respect de vreme ce ziua lui de celebrare a inlocuit o importanta divinitate precrestina, personificare a lupului. Numele zeului uzurpat s-a pierdut. Noaptea de Santandrei (29 – 30 noiembrie) si ciclul de innoire a timpului, care se suprapun peste perioada calendaristica a Dionisiacelor Campenesti si cu fermentarea vinului in butoaie la popoarele tracice, pastreaza numeroase urme precrestine.

Pana la inceputul secolului al XX-lea se organizau in Colinele Tutovei, in noaptea de Santandrei, petreceri de pomina ale tinerilor, asemanatoare cu Revelionul. Pentru a fi feriti de actiunea malefica a moroilor si strigoilor, tinerii camuflau si ungeau cu mujdei de usturoi ferestrele si usile casei unde se desfasura petrecerea inainte de lasatul serii. De altfel, petrecerea se numea, local, Noaptea Strigoilor, timp nefast, cand strigoii vii (oamenii care se nasc cu caita, cu coada – o vertebra in plus, din legaturi incestuoase etc.) isi parasesc trupurile fara stirea lor, iar strigoii morti ies din sicrie, morminte si cimitire pentru a provoca suferinte oamenilor, pocesc si sug sangele celor vii, leaga sau iau puterea barbatilor, strica taurii, fura sporul vitelor, se joaca cu lupii si ursii etc. In acest timp, petrecerea tinerilor in vatra satului, numita si Pazitul Usturoiului, era in toi. Fetele aduceau cate trei capatani de usturoi, le puneau laolalta intr-o covata pentru a fi pazite de o batrana la lumina lumanarii. Complet izolati de lumea din afara, stapanita de fortele malefice, tinerii se distrau, cantau, jucau, beau, adesea peste masura, mancau, glumeau, ca la un adevarat revelion. Amintim ca aceasta izbucnire de bucurie se desfasura in chiar postul Nasterii Domnului (Postul Craciunului). Dimineata, pe lumina zilei, tinerii ieseau in curtea casei unde covata cu usturoi era jucata in mijlocul horei de un flacau. Se impartea usturoiul si, in mare veselie, se intorceau pe la casele lor. Incepea un nou an. Usturoiul privegheat se pastra ca ceva sfant, la icoana, si se folosea peste an ca leac pentru vindecarea bolilor, pentru prinderea farmecelor si descantecelor etc.

Bocetul Andreiului

La cei vechi, moartea si renasterea divinitatii adorate si deci a timpului anual cu care aceasta se confunda, era substituita de un sacrificiu sacru (pom, animal, pasare, om si chiar a unui obiect insufletit simbolic). Un obicei care atesta suprapunerea sarbatorii crestine a Apostolului Andrei peste Anul Nou dacic este obiceiul atestat la romanii din Transnistria numit Bocetul Andreiului. Fetele, dupa confectionarea unei papusi din carpe, numita Andreiu, substitut al anului vechi, o asezau pe lavita (pat) ca pe un mort si o jeleau. Lipseste marele sacrificiu, jertfa rituala a animalului care personifica divinitatea, specifica oricarui inceput de an. Este posibil ca una din traditiile care a migrat din toamna, de la Anul Nou dacic la Anul Nou contemporan, celebrat la solstitiul de iarna, sa fi fost sacrificiul porcului. De altfel, unul din numele purtate de lup in zilele lui de celebrare, gadinet, in special la Filipi cand incepe imperecherea pentru inmultire, este purtat si de porcul tanar, numit popular si godin, godinet.

Noaptea strigoilor

Aparitia celor doi sfinti-mosi, Mos Andrei si Mos Nicolae, inceputul iernii si punerea in miscare a haitelor de lupi sunt semne evidente de imbatranire si degradare a timpului calendaristic. Ordinea se deterioreaza neincetat, ajungand in noaptea de 29 spre 30 noiembrie, in Noaptea Strigoilor, la starea simbolica de haos, cea de dinaintea creatiei. Este o noapte de spaima, intrucat spiritele mortilor ies din morminte si, impreuna cu strigoii vii, “care in aceasta noapte isi parasesc culcusurile lor, fara sa aiba vreo stiinta despre aceasta” (Pamfile, 1914, p. 127), se iau la bataie pe la hotare, raspantii de drumuri si prin alte locuri necurate. Duelurile sangeroase cu limbile de la melite si coasele furate din gospodariile oamenilor se prelungesc pana la cantatul cocosilor, cand spatiul se purifica, duhurile mortilor se intorc in morminte, iar sufletele strigoilor revin in trupurile si paturile parasite fara stiinta lor. In anumite situatii, strigoii se manifestau violent fata de oamenii care nu-si luau anumite masuri de protectie: “Cand strigoii morti nu au cu cine sa se razboiasca, se duc pe la casele oamenilor unde incearca sa suga sangele celor ce au nenorocul sa le cada in maini. Pentru ca sa nu se poata apropia de case, oamenii, – e grija gospodinelor mai ales -, mananca usturoi in aceasta seara, se ung pe corp tot cu usturoi, sau numai pe frunte, in piept, pe spate si pe la incheieturile trupului. La casa se ung cercevelele ferestrelor, pe unde strigoii ar putea sa intre sau sa se uite in casa, facandu-se semnul crucii si tot astfel urmeaza si la usa si horn, pe unde de asemenea ea crede ca strigoii pot intra si iesi din casa” (Pamfile, 1914, p. 128). Se credea ca sunt si strigoi care nu doreau sa faca rau. Acestia “fac hori pe la raspantiile drumurilor, unde joaca cu strasnicie pana la cantatul cocosilor” (Pamfile, 1914, p. 128). Strigoii sunt de doua categorii: vii si morti. Strigoii vii sunt spirite ale oamenilor, femei sau barbati, care isi parasesc trupurile noaptea, mai ales la Santandrei (Noaptea Strigoilor), Sangiorz si in alte imprejurari. Cauzele pentru care numai o parte din oameni devin strigoi in viata sunt diverse: copiii nascuti cu coada (o vertebra in plus), cu tichie, dintr-o legatura incestuoasa, al treilea copil din flori nascut de o femeie etc.

Activitatea lor cea mai intensa este in Noaptea Strigoilor (29/30 noiembrie) cand isi parasesc in somn corpul, ies din casa pe horn sau pe usa, se rostogolesc de trei ori pentru a se intrupa intr-un animal (lup, caine, pisica, porc, berbec, gaina, broasca), incaleca pe melite, butoaie, cozi de matura pentru a merge in locuri numai de ei stiute (intre hotare, raspantii de drumuri, poieni din paduri) unde se intalnesc cu strigoii morti. Acolo redevin oameni, se bat cu limbile de melita, se zgarie, se ranesc pana iese invingator unul din ei, care le va fi conducator un an de zile. Se bocesc unii pe altii, isi vindeca pe loc ranile, se intrupeaza din nou in animale si pornesc spre case inainte de primul cantat al cocosilor. In ajunul Sangiorzului, la Manecatoare (noaptea de 22/23 aprilie), isi parasesc din nou trupurile pentru a merge sa fure mana holdelor, laptele vitelor – sa strice taurii, sa lege sau sa ia puterea barbatilor etc. In cele doua nopti oamenii se ungeau cu mujdei de usturoi, ascundeau melitele, intorceau vasele cu gura in jos, produceau zgomote, ii strigau pe nume, aprindeau focuri, pazeau cu atentie vitele si pasunile etc. In Moldova, noaptea se numea Pazitul Usturoiului si se celebra ca un revelion. Sunt argumente etnofolclorice care sprijina ipoteza ca in aceasta perioada a anului dacii celebrau Anul Nou. Tinerii satului, fete si baieti, se adunau in cete de 10 -12 persoane la o casa mai mare, careia ii ungeau, la lumina zilei, usile si ferestrele cu usturoi. Participantii, care nu paraseau pana dimineata casa, petreceau ca la un revelion: mancau, se cinsteau, adesea peste masura, jucau, glumeau. Dimineata ieseau cu lautarii in curte unde jucau covata cu capatani de usturoi adus de fete si pazit noaptea de o batrana. Petrecerea se incheia cu impartitul usturoiului intre participante care il pastrau la icoana, pentru a-l folosi la vindecarea bolilor, pentru farmecele de dragoste etc.

Strigoii morti sunt spirite ale mortilor care nu ajung in Lumea de dincolo din anumite motive: au fost Strigoi in viata, au fost oameni obisnuiti, dar li s-a gresit sau nu li s-au facut rosturile la inmormantare. Ei se intorc printre cei vii, in special printre rudele apropiate, pentru a le provoca mari suferinte: aduc moarte, boala, molime in animale, grindina. Dupa locul unde apar si relele care le aduc, strigoii morti pot fi, dupa locul unde actioneaza, de apa si de uscat, de vite si de stupi, de ploi si de foc. In cazul in care prezenta strigoiului se considera evidenta prin efectele produse de acesta (era auzit, visat, apareau anumite semne pe mormant), se proceda la descoperirea si anihilarea lui prin diferite practici de dres sau de destrigoire. Atmosfera devenea si mai apasatoare datorita unei importante zile a lupului fixata de traditie pe data de 30 noiembrie, la Santandrei. In aceasta zi lupul isi poate indoi gatuI teapan, devine si mai sprinten, astfel ca prada, indiferent ca este animal domestic sau om, nu mai are scapare (Pamfile, 1914, p. 135-137). Ca urmare, acum trebuia sa se ia masuri suplimentare de paza a vitelor si sa se efectueze diverse practici magice de aparare impotriva lupilor. Se considera ca nici un alt moment al anului nu era atat de prielnic pentru transformarea oamenilor in pricolici, oameni cu infatisare de lupi sau caini, ca in ajunul si in ziua de Santandrei.

Pricolicii sunt suflete ale oamenilor care isi parasesc trupul in timpul noptii, se rostogolesc de trei ori si capata infatisare de lup sau de alta vietate (caine, porc cal, bivol, pisica, sarpe, broasca). Spre deosebire de varcolaci care calatoresc prin vazduh, pricolicii se deplaseaza pe pamant Ei nu se intrupeaza in vietati sfinte (arici, oaie, cerb, porumbel, randunica, albina). Adesea, sunt oameni din sat recunoscuti dupa infatisarea si comportamentul animalului pricolici. Traiesc putin, cat lupul sau animalul in care se metamorfozeaza. Intr-una din legende pricoliciul este un tanar casatorit care, mergand pe drum cu sotia, se face nevazut, revine sub forma de caine si se repede s-o muste. Nevasta sa se apara cu braul si il alunga lovindu-l cu secera. In final, pricoliciul este recunoscut dupa scamele catrintei ramase intre dinti. In alte legende pricoliciul este fratele cel mic care pleaca de acasa si este recunoscut tot dupa scamele hainelor ramase printre dinti. O data pe an, in Noaptea Strigoilor (29 – 30 noiembrie), s-ar intalni cu strigoii morti, care isi parasesc si ei mormintele, pentru a-si alege, prin lupta, stapanul. Pe timp de iarna ar intra in haita lupilor, ia conducerea si ataca oamenii si turmele de vite.

Pentru pericolul inchipuit ce l-ar fi adus strigoii, pricolicii si lupii la Santandrei, practicile de prevenire si aparare erau asemanatoare cu cele efectuate la Sangiorz. Informatiile etnografice nu atesta insa la Santandrei aprinderea focurilor, fumigatiile, stropitul si scaldatul cu apa, strigatele si producerea zgomotelor, pomenile pentru imbunarea mortilor iesiti din morminte si altele. Lipsesc, in general, practicile active de alungare a spiritelor malefice; alimentele rituale si ungerea cu usturoi, ascunderea coaselor si a limbilor de melita sunt mai mult actiuni de aparare pasiva. Fortelor malefice nu li se declara razboi deschis, ca la Boboteaza, Sangiorz, Joimari, Sanziene, intrucat sansa de izbanda era minima in conditiile in care puterea aliatilor, intunericul si frigul, crestea neincetat pana la solstitiul de iarna.

Aflarea ursitei

Ca la orice inceput de an, prisoseau practicile magi ce de aflare a ursitei, adica a viitorului sot. Fata de maritat prepara o “Turtuca de Andrei”, turtita subtire din faina de grau, foarte sarata, coapta pe plita sobei si o manca inainte de culcare. Baiatul care venea in vis sa-i aduca apa ca sa-si potoleasca setea urma sa o ceara de nevasta in cursul anului. Alte fete, dupa ce soseau acasa de la Pazitul Usturoiului, semanau cate un catel de usturoi privegheat intr-un cocolos de aluat. Dupa modul cum incoltea si crestea usturoiul semanat, se faceau anumite pronosticuri matrimoniale. Timpul era insa favorabil si pentru observatii meteorologice si astronomice. Unii batrani, nestiutori de carte dar “cititori” in stele, observau cerul in noaptea de Ovidenie sau de Santandrei si noroceau anul, prevestind daca va fi bogat sau sarac, ploios sau secetos, daca va fi pace sau razboi etc. Obiceiul de a semana in noaptea de Santandrei grau intr-o oala de pamant pentru a interpreta rodnicia ogoarelor in noul an este practicat si astazi.

Acte de divinatie

Spiritele mortilor care misunau pretutindeni la Santandrei, favorizau actele de divinatie. Asemanator altor sarbatori sezoniere de peste an, cele mai preocupate sa valorifice ocazia oferita de Noaptea Strigoilor pareau tot fetele, cu nelipsita lor grija, casatoria. Practicile de divinatie efectuate la fantana, la cotetul porcului, la gardul si poarta gospodariei, la masa incarcata cu usturoi etc. aveau unul si acelasi scop: aflarea ursitului, a calitatilor lui (tanar, batran, frumos – urat, bogat – sarac). Aceste acte magice erau savarsite in taina, de fiecare fata in parte, sau “pe fata”, cu participarea mai multor fete.

Elemente de ritual specifice renovarii timpului apar, mai ales in Moldova, la Ovidenie. Acum, ca si la Anul Nou, Sangiorz, Paste se credea ca cerul se deschide si vorbesc animalele; se faceau previziuni si pronosticuri meteorologice, se incepeau vrajile si farmecele al caror punct culminant era atins in noaptea de Santandrei.

Covasa. Bautura rituala

Prin Colinele Tutovei, la Ovidenie sau la Santandrei, se prepara din malai si faina, uneori numai din malai de porumb sau de mei, o bautura fermentata numita covasa. Literatura etnografica descrie doua tehnici de preparare a covasei; din malai si faina sau numai din malai. In primul caz se luau malai si faina, in parti egale, se amestecau si se opareau cu apa clocotita pana se obtinea un fel de terci. Dupa doua ore, amestecul acesta se punea intr-o putina si se turna apa calduta pana se obtinea un lichid vascos ce putea trece prin ciurul cu care se cernea malaiul. Continutul se amesteca foarte bine si se lasa apoi sa fermenteze, la loc caldut, pana a doua zi cand se fierbea, la foc potrivit, intr-un ceaun, pana se mai ingrosa. Gustul bauturii era dulce-acrisor, asemanator cu cel al bragii. Covasa se punea prin strachini sau oale si se impartea prin vecini “pentru ca vacile sa fie laptoase, iar laptele sa fie smantanos” (Pamfile, 1914, p. 145). In alte sate covasa se numea braga si se prepara numai din malai, care se oparea si se faceau patru turte; doua turte se coceau, doua ramane au crude. Dupa ce turtele coapte se raceau, erau framantate intr-o putina, se amestecau cu malaiul ramas necopt si se turna apa clocotita. Continutul se amesteca, se puneau cateva felii de lamaie si se lasa sa fermenteze pana a doua zi, cand era bun de baut. In zona Covurluiului din Moldova Centrala se spunea ca fiecare om “este dator sa manance covasa, in aceasta zi, pentru ca sa fie ferit de strigoi” (Pamfile, 1914, p. 146).

Viata Sfantului Apostol Andrei, cel intai chemat

Datori suntem noi crestinii a aduce slava, cinste si inchinaciune catre toti sfintii, de vreme ce ei, bine vietuind si toate poruncile lui Dumnezeu pazindu-le, s-au facut prieteni de aproape ai Lui. Caci, invrednicindu-se de imparatia cerurilor si fiind aproape de Dansul, acum se roaga de-a pururea pentru mintuirea si ocrotirea noastra. Dar mai ales Sfintilor Apostoli, toata omenirea cea de sub soare le este datoare, in toata vremea si in toate zilele, ca si in tot ceasul, a le multumi, a-i slavi, a-i lauda si a savirsi pomenirea lor cu bucurie, cu osirdie si cu evlavie; iar zilele lor de pomenire se cuvine a le praznui cu tot poporul, cu psalmi, cu cintari de laude si de multumire si a le cinsti duhovniceste. Pentru ca ei, de toata lumea lepadindu-se si de Hristos Dumnezeul nostru lipindu-se, slujindu-I Lui cu toata osirdia si cu tot sufletul, s-au facut urmatori ai sfintei si dumnezeiestii vieti, cum si petrecerii lui Hristos pe pamant si, fiind vazatori ai minunilor celor de El facute, au urmat si patimilor, rastignirii, mortii, invierii si inaltarii Lui la cer. Apoi si cu putere de sus s-au imbracat si cu limbi de foc s-au imbogatit, facindu-se din pescari, apostoli si din vinatori de pesti, vinatori de oameni, dupa cum insusi Domnul le-a fagaduit, zicind: Veniti dupa Mine si va voi face pe voi vinatori de oameni. Apoi ca niste cai, dupa cum zicea proorocul Avacum, prin toata lumea pe care o vede soarele au alergat si pe neamuri le-a intors din ratacire si de la inchinarea de idoli la cunostinta adevaratului Dumnezeu le-a adus, prin fiecare tara, cetate, sat si loc, rabdind batai, chinuri, varsari de sange si moarte in fiecare zi.

Despre aceasta asculta pe Pavel, zicind:

Intru osteneli multe, intru batai cu covirsire, in temnita cu prisosinta, in primejdii de moarte de multe ori; de la iudei de cinci ori cate patruzeci de lovituri fara una am luat. De trei ori cu toiege am fost batut, o data cu pietre am fost improscat, de trei ori s-a spart corabia cu mine, o noapte si o zi am fost intru adinc; in calatorii de multe ori, in primejdii in riuri, in primejdii de la tilhari, in primejdii de la cei de un neam, in primejdii de la neamuri, in primejdii prin cetati, in primejdii prin pustietati, in primejdii pe mare, in primejdii intre fratii cei mincinosi. Intru osteneala si in truda, in privegheri de multe ori, in foame si in sete; in postiri de multe ori, in frig si fara haine”.

Si acestea pentru ce? Pentru ca sa intoarca pe oameni de la inselaciune la adevar si de la intunericul inchinaciunii la idoli, la lumina cunostintei de Dumnezeu. Astfel, au fost si ei ca si dascalul lor, Iisus Hristos, Mintuitorul nostru, Care Si-a varsat sangele Sau pe Cruce pentru mintuirea noastra.

Deci, pentru aceasta suntem datori a le multumi Sfintilor Apostoli, a-i cinsti si a-i lauda neincetat, dupa putere, caci dupa vrednicie numai lui Dumnezeu Ii este cu putinta sa-i cinsteasca. Si inca ii va cinsti mai ales cand va sedea la judecata pe scaunul slavei Sale. Atunci si ei vor sedea impreuna cu Hristos pe douasprezece scaune, judecand cele douasprezece semintii ale lui Israel.

Unul dintre acestia, si decat toti mai intai chemat, este Sfantul, slavitul si prealaudatul Apostol Andrei, a carui viata si petrecere voim a o istorisi dupa putere si dupa vrednicie, lasindu-o spre folos celor puternici si desavirsiti intru cuvinte si fapte bune.

Slavitul Apostul Andrei, cel intai chemat, s-a nascut in cetatea ce se numeste Betsaida, care este langa Marea Galileii, in hotarul Zabulonului, din care semintie i se tragea si neamul. Cetatea era mica si neinsemnata mai inainte, iar dupa rasarirea acestuia, a fratelui sau, verhovnicul Petru, si a lui Filip, s-a facut renumita si slavita. Si se numea evreieste Betsaida, ce se tilcuieste “casa vinatorilor”. Dupa cuviinta se numea asa, caci astfel era patria Sfintilor Apostoli Petru, Andrei si Filip, care au vinat peste pana au aflat adevarul, Care este Hristos.

Deci dintr-o patrie neslavita ca aceasta au rasarit apostolii amindoi, avind un tata sarac, anume Iona, care, fiind sarac, a invatat pe fiii sai mestesugul sau. Caci Iona era pescar si prindea pesti in Marea Galileii si prin alte iezere ce se aflau prin Galileea. Apoi Apostolul Petru a invatat mestesugul tatalui sau si dupa aceasta si-a luat de femeie pe fiica lui Aristobul, fratele Apostolului Varnava. Iar dumnezeiescul Andrei, lepadind toata tulburarea lumeasca, si-a ales sa petreaca intru feciorie, nevoind sa se insoare.

Auzind ca Ioan, Inaintemergatorul Domnului, umbla prin locurile de pe langa Iordan si propovaduieste credinta si pocainta, Andrei s-a dus la dansul si i s-a facut ucenic, ca dorea a se sui cu mintea sa la intelegeri mai inalte. De aceea n-a voit, precum ceilalti, sa petreaca in tulburarile si grijile lumii. Caci auzind cuvintele proorocesti si avand sufletul sau curatit de pacate, a cunoscut indata ca invatatura Botezatorului este din porunca lui Dumnezeu si ca este pricinuitoare de mantuire. Pentru aceasta i-a si urmat cu toata inima si cu totul si-a afierosit mintea sa invataturii lui Ioan.

Deci, dumnezeiescul Inaintemergator, vrind sa inalte gindul ucenicilor lui intru mai multe cugetari si sa nu creada ca el este Hristos, ci rob slujitor, Inaintemergator si propovaduitor al lui Hristos, a luat cu sine pe doi din ucenicii sai, pe Apostolul Andrei si pe un altul, care zic unii ca ar fi cuvintatorul de Dumnezeu Ioan, si a mers cu dansii acolo unde se afla atunci Hristos. Si vazindu-l pe El, a zis: Iata mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridica pacatele lumii.

Auzind acesti doi ucenici marturia lui Ioan pentru Hristos, au lasat pe Ioan si au urmat pe Hristos. Iar Iisus Hristos, intorcindu-se si vazindu-i pe dansii urmindu-l, a zis catre dansii: Ce cautati? Iar ei au raspuns catre Dansul: Ravi – care se talmaceste invatatorule -, unde petreci? Iar Iisus le-a zis lor: Veniti si vedeti. Deci au venit si au vazut unde petrecea si au ramas in acea zi acolo, caci era ceasul al zecelea. Insa vedeti buna voire a Sfantului Apostol Andrei? Caci dupa ce a aflat el comoara, n-a voit sa o aiba numai el singur, ci a chemat si pe fratele sau, Petru, spre cistigarea acesteia.

Dupa aceasta a aflat pe fratele sau Petru, care se numea atunci Simon, si a zis catre dansul: Am aflat pe Mesia, Care se talmaceste Hristos. N-a zis: “Am aflat un mesia, ci pe Mesia”. Ce va sa zica aceasta? A aratat Sfantul Andrei ca a cunoscut pe Cel pe Care L-au propovaduit proorocii. “Acela este Iisus”. Pentru aceasta n-a zis ca “am aflat un mesia”, adica pe un oarecare Hristos, caci “mesii” si “hristosi” se numeau si imparatii iudeilor, pentru ca se ungeau cu mir, care era amestecat cu mesa (untdelemn). Dar i-a zis: Am aflat pe Mesia, adica pe Hristosul acela, pe care mai inainte l-au vestit proorocii.

Andrei, dupa ce a zis acest cuvint catre Apostolul Petru, fratele sau, l-a luat cu sine si l-a dus la Hristos. Iar Hristos, vazind pe Petru, a zis catre dansul: Tu esti Simon, fiul lui Iona; tu te vei numi Chifa, care se talmaceste Petru. Acestea asa s-au savirsit atunci, si in acest chip au vorbit cu Hristos amindoi acesti frati, apoi s-au dus iarasi la Sfantul Ioan Botezatorul. Iar in zilele acelea Irod imparatul a prins pe Ioan Botezatorul si l-a inchis in temnita pentru ca il mustrase, ca a luat cu faradelege de sotie pe Irodiada, femeia fratelui sau, Filip. Acolo unde era el inchis ca un prooroc si mai mult decat prooroc, a cunoscut ca va fi omorit de Irod, iar ucenicii lui vor ramine iarasi intru intunericul Legii Vechi.

Deci, pentru ca sa nu se intample ca ucenicii lui sa ramina fara sa cunoasca desavirsit ca Hristos este Dumnezeu, Sfantul Ioan Botezatorul a ales pe doi din ucenicii sai, care erau mai inalti cu intelepciunea. Adica pe slavitul si cinstitul Andrei si pe altul pe care l-am pomenit mai inainte si i-a trimis la Hristos sa-L intrebe: Tu esti Acela pentru Care au scris proorocii ca are sa vie, sau pe altul vom astepta?

Dar Iisus Hristos, Care cunostea cele ascunse ale oamenilor, nici nu a ascuns cu totul cele pentru Sine, nici nu le-a descoperit dumnezeirea Sa, ci a voit sa le arate adevarul prin lucruri, iar nu prin cuvinte, ca singuri ei din lucruri sa invete si sa inteleaga ca El, Care face minunile acestea, este Acela care va sa vie, spre mintuirea oamenilor.

Deci le-a raspuns lor Hristos: Mergeti si spuneti lui Ioan ca orbii vad, surzii aud, mortii inviaza, schiopii umbla, saracilor bine li se vesteste. Cum? Adica aud cuvinte bune: Fericiti cei saraci cu Duhul, ca a lor este Imparatia cerurilor si fericit este cel ce nu se va sminti intru Mine. Dar care este intelegerea cuvintului? Oare nici Ioan nu stia ca El era Hristos, pe Care proorocii mai inainte L-au proorocit si L-au propovaduit? Oare pentru aceasta a trimis pe ucenicii sai sa intrebe pe Hristos cine este? Cum era cu putinta sa nu fi cunoscut el pe Hristos cine este, cand insusi Ioan Inaintemergatorul, fiind inca in pintecele maicii sale, Elisabeta, L-a cunoscut? Dar nici Hristos, cu raspunsul Lui, nu voia sa adevereasca pe Ioan despre Sine ca este Hristos, caci il cunostea Hristos, cu mult mai mult decat el Il cunostea pe Hristos.

Ci, pentru aceasta le-a raspuns lor asa si a facut minuni inaintea lor, ca sa cunoasca amindoi ucenicii, adica Andrei si Ioan Cuvintatorul de Dumnezeu, ca mare este deosebirea dintre Hristos si Ioan. Caci Ioan nu a facut nicidecum minuni, iar Hristos a facut nenumarate. Avea si dreptate ca atunci aceia socoteau pe Ioan Botezatorul mai mare, caci era din neam arhieresc si nascut din tata prooroc, din Zaharia si insusi el era prooroc si ca din maica stearpa, prin fagaduinta, era nascut. Iar Hristos se arata ca un sarac si fiu de saraci si nici ucenici nu avea pana atunci.

Fiind Ioan inchis in temnita, Hristos a plecat din Ierusalim si S-a dus la lacul Ghenizaretului. Acolo a aflat pe Andrei si pe Petru in corabie, cirpindu-si mrejele. Deci, Hristos nici nu le-a imputat ceva, nici nu le-a grait vreun cuvint aspru, fiindca L-au lasat si pe El si pe dascalul lor, Ioan, inchis in temnita – caci Dumnezeu fiind, cunostea ca saracia i-a silit pe dansii sa lucreze -, ci le-a zis: Veniti dupa Mine si Eu va voi face pe voi pescari de oameni. Iar ei, lasindu-si mrejele, au urmat lui Hristos. Si, cum zice evanghelistul Matei, indata au urmat lui Iisus; adica nu au asteptat, nici nu au intirziat, nici nu au zis: “Sa cirpim mrejele noastre si apoi vom veni dupa Tine”. N-au zis asa. Ci indata, lasindu-si mrejele, corabia, casa, neamul, prietenii, rudele si cunoscutii, au urmat lui Hristos. Si inca aveau proaspata marturia Botezatorului, care le spusese despre Hristos si tineau minte si minunile pe care le-au vazut, facindu-se de El.

Apostolul Andrei numit si “intai chemat”

Deci Apostolul Andrei lasind toate, cu tot sufletul a urmat lui Hristos, mai inaintea celorlalti apostoli, fiind chemat la invatatura lui Hristos, pentru care s-a si numit “intai chemat”. Caci Andrei a inteles mai inainte din cartile cele proorocesti ca, cu adevarat, El este Cel Care va sa vie. Mai ales, dupa ce a vazut boli nevindecate tamaduindu-se, pe orbi vazind, pe schiopi umblind, dracii izgonindu-se, pe morti sculindu-se din groapa, mai cu inlesnire decat din somn, numai cu porunca si cuvintul lui Hristos; asemenea si celelalte minuni ale lui Hristos, pe care este de prisos a le povesti cu de-amanuntul.

Dupa ce-a vazut apostolul acestea, cu mult mai mult s-a incredintat si s-a intarit in cugetarea cea buna pe care o avea pentru Hristos. Caci ca un intelept si priceput, Apostolul Andrei socotea ca, desi proorocii cei de demult au facut cateva minuni, nu le-au facut cu stapinire ca Hristos, ci cu rugaciune si cerere catre Dumnezeu. Iar Hristos cu cuvintele tie iti zic si cu alte cuvinte ca acestea stapinitoare, facea minunile Sale.

Vazind apostolul ca Hristos Isi punea mina Sa pe ochiul orbului si vedea, poruncea dracilor si ca niste fum piereau, furtunile marilor le domolea; apoi umbla pe mare ca pe uscat si alte minuni preaslavite facea, a cunoscut si a crezut negresit ca Hristos este Dumnezeu adevarat. Acestea socotindu-le slavitul Apostol Andrei, era ucenic nedespartit al lui Hristos. Avea inca si osirdie multa si rivna infocata, incat dorea sa si moara pentru numele Lui.

Dupa ce Hristos a lasat cetatile si s-a dus in pustie, nici acolo nu l-au lasat multimea oamenilor si ucenicii Lui, ci L-au urmat ca sa-I asculte invatatura. Si fiind pustiu locul si neavind hrana sa manince atitia oameni, s-a dus dumnezeiescul Andrei si i-a zis lui Hristos – ca aveau doar cinci piini de orz la dansii, si putini pesti -, cum sa ajunga acestea la atita multime? Atunci Hristos a binecuvintat cele cinci piini si le-a mincat tot poporul acela, ca la cinci mii, afara de femei si de copii, si s-au saturat si au prisosit inca douasprezece cosuri de farmituri.

Despre minunea aceasta se poate incredinta cineva din dumnezeiasca si Sfanta Evanghelie a Sfantului Ioan, cuvintatorul de Dumnezeu, in capitolul al saselea. Si din alta povestire a Sfintei Evanghelii poate sa inteleaga cineva prietenia si indrazneala Apostolului Andrei catre Hristos, dascalul sau. Caci povesteste insusi Ioan Cuvintatorul de Dumnezeu in capitolul 12, ca in vremea sarbatorii Pastelui iudeilor au mers la praznic si niste elini, ca sa vada biserica si sa-si faca obisnuita rugaciune, fiindca erau si ei de credinta si din neamul evreiesc, dar nascuti si crescuti prin alte neamuri, a caror limba o invatasera.

Pe acestia i-a inspaimintat vestea lui Hristos, caci facuse atunci, de curind, minunea invierii lui Lazar si Il intimpinase pe El poporul cu stilpari si facuse mai inainte si multe alte semne. Pentru aceea venisera ei intru cugetare de Dumnezeu si, avind dorinta ca sa-L vada, au venit la Filip, rugindu-l si zicindu-i: Doamne, vrem sa vedem pe Hristos. Iar el, neavind atita indrazneala catre Hristos si dindu-i lui Andrei cinstea ca unui intai chemat, s-a dus la dansul si i-a spus pricina. Iar Andrei, luind cu sine pe Filip, s-a dus la Hristos si I-au spus amindoi cuvintele elinilor, de unde putem cunoaste dragostea si indrazneala ce o avea el catre Hristos.

Deci, lasind pe celelalte cate le-a lucrat impreuna cu Hristos, pana a venit la patima Sa cea de bunavoie, sa scurtam cuvintul nostru.

Iar dupa ce a patimit pentru noi Domnul, S-a rastignit, a murit, S-a ingropat si a inviat din mormint cu puterea dumnezeirii Sale, a adunat iarasi la Sine pe ucenicii si prietenii Sai, S-a aratat lor in muntele Galileii si le-a zis: Mergind, invatati toate neamurile. Si dupa ce le-a trimis lor Preasfantul Duh si i-a luminat sa graiasca in toate limbile neamurilor cate se aflau sub cer, atunci Apostolii, adunindu-se, au aruncat sorti intre dansii, ca sa se stie ce parte de pamant urma sa ia fiecare dintre dansii, spre propovaduire.

Deci, celorlalti apostoli le-a cazut sortul spre propovaduire pentru alte parti de pamant. Iar Sfantului Apostol Andrei i-a cazut sortul sa propovaduiasca in toata Bitinia – si se numeste Bitinia tot locul cat este in mijloc, de la Scutari care este peste canalul Constantinopolului spre rasarit, ce se numea mai inainte Hrisopoli, pana la Nicomidia si pana la Niceea. Si nu numai in Bitinia, ci si in partea Marii Negre, spre partea rasaritului, cu toate locurile si amindoua partile cele de pe langa Marea Neagra, pana la Camupolin. Pe langa acestea se numara si Calcedonul si Bizantul, care este cetatea lui Constantin si toata partea Traciei, de la Constantinopol pana la Cavala, care, in Faptele Apostolilor, se numeste Neapolis, iar la altii se numeste Hristupolis. In sortul sau era si Tesalonicul si Tesalia, pana la Farsala si Elada si pana la Zitunion si Ahaia, apoi de la Zitunion pana la Paleapatra.

Toate cetatile acestea, ce se cuprind in hotarele acestor tari amintite, au cazut in sortul Apostolului Andrei, ca sa mearga sa le invete cunostinta lui Dumnezeu. Si nu numai acestea, ci inca si alte neamuri cate se afla intre Tracia si Macedonia, pana la riul cel mare Istrul, care acum se numeste Dunarea, si acestea tot in sortul Sfantului Apostol Andrei au cazut. Toate neamurile acestea erau tarina pusa inaintea lui, in care voia sa semene saminta cuvintului lui Dumnezeu.

Deci, Sfantul Apostol Andrei cel intai chemat n-a cautat la multimea oamenilor, a locurilor, a tarilor si a cetatilor, nici n-a slabit cu sufletul, nici n-a pregetat la lungimea si multimea calatoriilor, nici nu s-a ingreunat cu nevointele ce-i stateau inainte, nici nu s-a temut de barbaria, salbaticia si cruzimea tiranilor si a inchinatorilor de idoli. Ci avea in mintea sa porunca lui Hristos, Care a zis: Iata Eu va trimit pe voi, ca pe niste oi in mijlocul lupilor…, sa nu va temeti de cei ce ucid trupul, caci sufletul nu-l pot ucide.

Avind in sine mare dragoste catre Hristos, dascalul sau, fiind plin de credinta si tare nadajduind in puterea Lui cea nebiruita, cu sirguinta s-a apucat de calatorie, pornind de la Ierusalim, ca sa mearga la fiecare din locurile pe care le-am zis. A luat cu sine si pe niste ucenici din cei saptezeci de apostoli, pe care i-a socotit indeminatici la propovaduire.

Deci, multe sunt calatoriile si drumurile acestui apostol, dar mai multe cele prin cetati si prin sate, in care, semanind cuvintul cunostintei de Dumnezeu, a secerat spicele bunei credinte. Insa cu neputinta este a descrie cu amanuntul toate calatoriile, primejdiile si necazurile pe care le patimea in fiecare cetate si sat. Dar ca sa nu lipsim pe ascultatori de povestirile folositoare, despre Sfantul Andrei, vom povesti pe cele mai vestite si mai mari, pentru dragostea lor.

Umbland apostolul lui Hristos din loc in loc, a mers intr-o cetate care este in partea dreapta a Marii Negre, cind, plutim spre Cafa, care se numeste Amisonul si este departe de Sinopi, ca la o suta douazeci si opt de mile si jumatate. Acolo a aflat Sfantul Andrei multi oameni rataciti si necredinciosi. Unii, cuprinsi de ratacirea elineasca, iar altii, de cea iudaica. Insa intre aceste deosebite rataciri si paginatati aflindu-se amisinenii, aveau si o bunatate, iubirea de straini, adica sa primeasca pe oamenii straini si sa ospateze pe drumeti.

Deci, mergind sfantul la dansii, a gazduit la casa unui iudeu si socotea cum si in ce chip sa atraga atita multime de oameni rataciti si sa-i prinda in navodul invataturii si propovaduiri sale. Asa socotind sfantul, s-a sculat intr-o dimineata si a mers la sinagoga iudeilor, unde erau adunati ei dupa obiceiul lor. Acolo l-au intrebat iudeii cine este, de unde este si ce fel este propovaduirea lui.

Sfantul, incepind propovaduirea lui despre Hristos, i-a invatat si din cartile lui Moise, dar i-a invatat si din cele proorocesti. Din toate acestea a dovedit ca Hristos este acelasi pe Care L-au vestit mai inainte proorocii; Care, pentru mintuirea oamenilor a venit in lume, aducand spre dovedire martori si pe insusi Mergatorul inainte si cate a invatat el. Acestea si altele asemenea, dupa ce le-a zis catre dansii si dupa ce a scris adevarata credinta in sufletele lor si dupa ce i-a adus pe dansii in mrejele sale, in acest chip s-a aratat vinator de oameni, dupa cuvintul Dascalului sau, pe care l-a zis cand i-a chemat la ucenicie: Veniti dupa Mine si Eu va voi face pe voi vinatori de oameni.

Auzind iudeii cuvintul Apostolului, indata s-au intors la Domnul si, pocaindu-se, s-au botezat si s-au facut crestini, in loc de iudei; robi ai lui Hristos, in loc de ai pierzarii. Dupa aceasta, pe citi bolnavi aveau ii aduceau inaintea apostolului si fiecare isi lua tamaduire de orice boala ar fi fost cuprins. Si s-a facut apostolul acolo, nu numai doctor al sufletelor, ci s-a aratat tamaduitor al multor feluri de boli. Apoi a zidit biserici si le-a hirotonit preoti din iudeii care crezusera.

Ducindu-se de acolo, a mers in Trapezunda si acolo, asemenea, invatind si botezind pe multi, inca si preoti hirotonind; dupa aceasta s-a dus in Lazichia. Iar Trapezunda si Lazichia sunt cetati si neamuri din partea de rasarit a Marii Negre si citi au umblat in partile acelea, stiu cetatile acestea. Ci si acolo iarasi asemenea facand apostolul si multime nenumarata de iudei si de elini aducand la Hristos, a pus in gind sa se duca la Ierusalim. Pe de o parte, ca sa serbeze acolo praznicul Pastelui ce se apropia, iar pe de alta parte, ca sa se intilneasca cu fratele sau Petru. Si mai ales dorea sa vada si pe Apostolul Pavel, de care auzise ca s-a intors de la legea evreiasca si a venit la propovaduirea apostolilor si cum ca este si el apostol si dascal al neamurilor.

Deci s-a dus si si-a implinit dorinta lui cea dupa Dumnezeu. Dupa aceasta s-a intors impreuna cu Sfantul Ioan Cuvintatorul de Dumnezeu la cetatea Efesului, care era in soarta (grija) lui Ioan.

Insa acolo aflindu-se apostolul a vazut o descoperire de la Dumnezeu ca sa mearga in Bitinia, sa invete pe oamenii cei din soarta lui. Pentru aceasta s-a pornit si s-a dus in cetatea Niceei, care se numea atunci Elicori, si era nezidita imprejur. Mai pe urma Cezarul Traian a zidit-o pe dansa si turnuri are intru ea, si pentru ca sa biruiasca, a numit-o Niceea.

Dar nici iezerul ce este in ziua de astazi aproape de dansa, si se numeste Ascania, nu era atunci atit de limpede si curatit precum se vede astazi. Ca dupa cum scriu hronografii, mai pe urma de cutremure s-a umplut de apa si ca Marea Pontului s-a facut si s-a limpezit precum este acum.

In aceasta cetate mergind Sfantul Apostol Andrei si vazind multime nenumarata de oameni, iudei si elini, a cugetat sa faca mai intai minuni, ca sa-i induplece sa se intoarca de la ratacirea lor. Pentru ca oamenii cei simpli, mai lesne se incredinteaza cand vad minuni, decat numai cu cuvintul. Pentru aceasta si apostolul de multe ori pe cei muti ii facea sa vorbeasca, iar alteori tamaduia pe cei bolnavi. Inca si alte minuni de multe feluri facind, s-a facut doctor fara de plata celor bolnavi. Inca si balauri, fiare mari si infricosatoare, care se incuibasera in locul acela, numai cu toiagul cel de fier pe care il purta, al carui virf avea cruce infipta, ii izgonea si-i omora.

Si capistile zeilor celor cu nume mincinoase, ale elinilor, ale Afroditei si ale Artemidei, pe toate din temelii le-a sfarimat. Iar citi din elini nu au crezut in invatatura apostolului, umplindu-se de duh rau, sareau si saltau, carnurile isi mincau si alte nenumarate rele patimeau, primind vrednica munca pentru necredinta lor. Iar ucenicul lui Hristos, Andrei, care a venit sa mintuiasca pe cei pacatosi, nu i-a lasat pana in sfarsit sa piara asa intru intunericul ratacirii, ci izbavindu-i pe dansii de lucrarea cea diavoleasca, a tamaduit si sufletele lor si le-a luminat cu lumina credintei in Dumnezeu.

Deci, doi ani dupa ce a zabovit acolo in cetatea Niceei si le-a hirotonit preoti din oamenii cei ce crezuse, s-a dus in Nicomidia in care era un mare numar de oameni, dar care erau cu totul intunecati de inselaciunea elineasca. Apostolul lui Hristos si acolo a facut tot asemenea. Apoi botezind pe multi din elini, de acolo s-a dus la Calcedon si de la Calcedon a umblat prin toata Propontida, adica prin tot locul de la scutarul Constantinopolului pana la Neocastra. De acolo s-a dus la Pontoiraclia, si de aici s-a dus la cetatea Amastrida, care era foarte mare, si se afla in partea de rasarit a Marii Negre.

Dar in cetatile acestea nu umbla Sfantul Apostol Andrei asa precum noi povestim pe scurt. Ci in fiecare cetate unde umbla, multe ispite si multe impotriviri avea, dar, cu ajutorul lui Hristos, pe toate le biruia, fiindca Hristos era aparatorul lui si pe toate cele potrivnice le facea lesnicioase. Caci si cu nebunia cea vazuta a propovaduirii, biruia pe inteleptii elinilor.

Dupa acestea, iesind din Amastrida, s-a dus in alta cetate care se numeste Sinopi, unde se povesteste in niste cuvintari vechi, cum ca ar fi venit si Sfantul Apostol Petru sa vada pe fratele sau. Chiar si crestinii din Sinopi arata pana in ziua de astazi doua scaune de marmura, pe care le au in mare cinste si evlavie, si zic ca acolo sedeau dumnezeiestii Apostoli, Petru si Andrei, si invatau poporul.

Inca si o icoana din acea vreme se afla acolo la Sinopi, avind inchipuirea Apostolului Andrei, care face minuni nenumarate si pana in ziua de astazi intru slava lui Hristos si intru cinstea apostolului, ca sa vada crestinii ca nu numai in vremea cat au trait apostolii au facut minuni, ci si dupa moarte pot sa faca asemenea minuni cu puterea lui Hristos, dascalul lor.

Dar si alta veste ne povesteste ca Apostolul Matia, unul din cei doisprezece apostoli, care impreuna s-a numarat cu cei unsprezece apostoli, in locul vinzatorului Iuda, si el se intimplase a veni mai inainte in Sinopi, vrind sa mearga la Cafa sa propovaduiasca; iar sinopienii l-au prins si l-au inchis in temnita.

Deci mergind Apostolul Andrei acolo si auzind ca Apostolul Matia este inchis in temnita, a facut rugaciune si, cu semnul Sfintei Cruci, indata s-au zdrobit legaturile, temnita s-a deschis si a iesit Apostolul Matia din inchisoare, iar impreuna cu dansul si ceilalti legati. Iar sinopienii iudei aveau credinta, dar erau cruzi si salbatici cu sufletele incat numai cu chipul si cu fata se vedeau ca nu sunt fiare.

Deci auzind ca Apostolul a zdrobit legaturile si a deschis temnita, adunindu-se toti, voiau sa vada casa in care gazduia el. Unii, privindu-l cu cruzime si cu nemilostivire, il tirau de picioare, altii il trageau de miini si-l tavaleau prin tarina. Altii, cu dintii ca niste fiare salbatice il muscau, cu lemne il bateau, cu pietre il loveau, si fiecare dadea cu orice apuca. Mai pe urma socotind ca a murit din chinuirea cea multa, l-au aruncat afara din cetate la gunoi. Apostolul a patimit acestea, urmind lui Hristos, dascalul sau.

Dar Hristos nu a trecut cu vederea pe apostolul Sau, ci in noaptea aceea aratindu-i-se lui si dindu-i indrazneala, l-a sculat sanatos. Si nu numai aceasta, ci si un deget al lui pe care il muscase unul din mincatorii aceia, i l-a facut sanatos. Dupa aceea, binecuvintindu-l pe dansul, invatindu-l si indemnindu-l sa nu se leneveasca de propovaduirea Lui, s-a inaltat la cer. Iar apostolul dimineata s-a sculat si s-a dus sanatos in Sinopii neavind nici macar un semn de rani, incat ar fi putut zice ca vine de la vreun praznic, bucurindu-se.

Aceasta minune dupa ce au vazut-o sinopenii, minunindu-se de rabdarea sfantului, cea mai presus de om, si pe de alta de facerea de minuni a lui Hristos, cum intr-o noapte L-a facut pe el sanatos; caindu-se, s-au intors de la ratacirea lor si, pocaindu-se, au cazut la picioarele Sfantului Apostol, cerind iertare. Dupa aceea, sfantul, invatindu-i pe dansii cuvintul adevarului si botezindu-i in numele Tatalui, al Fiului si al Sfantului Duh, i-a facut pe dansii robi ai lui Hristos in loc de robi ai diavolului. Inca si alte nenumarate minuni a facut sfantul apostol in cetatea aceea, in numele lui Hristos, dintre care ascultati o preaslavita minune spre incredintarea celorlalte.

O femeie oarecare avea un fiu, unul nascut, pe care un om dusman l-a ucis apoi s-a facut nevazut si nu s-a aflat, iar mortul zacea aruncat in drum. De acest lucru instiintindu-se apostolul, s-a dus acolo l-a locul unde era mortul. Si facindu-i-se mila de mama celui ucis, apoi vrind sa atraga si pe popor spre mai multa credinta, prin rugaciune l-a inviat si l-a dat pe el viu mamei sale. Aceasta minune dupa ce au vazut-o sinopenii, cu totii, impreuna cu femeile si cu copiii, au crezut in Hristos. Atunci apostolul le-a hirotonit acolo preoti, pe cei mai iscusiti din cei ce crezuse, si asa dupa ce a luminat pe cei mai multi din sinopeni cu Sfantul Botez si i-a facut popor sfintit al lui Hristos si vrednic cu adevarat de turma lui, s-a dus a doua oara in cetatea Amisonului si de acolo s-a dus iarasi la Trapezunda.

Deci, botezind si pe ceilalti oameni care mai ramasesera necredinciosi din intaia propovaduire de acolo, s-a dus la cetatea Neocezareea si acolo, asemenea, cuvintul bunei credinte semanindu-l si pe multi la cunostinta adevaratului Dumnezeu intorcindu-i si cu Sfantul Botez luminindu-i, s-a dus de la Neocezareea in alta cetate ce se numeste Samosata. Iar in aceasta cetate lucuiau in acea vreme oameni cufundati in desertaciune elineasca, iar intru inselaciunea cea din afara a lumii, erau foarte pricopsiti. Si din pricina inselaciunii erau neintorsi catre credinta lui Hristos, fiindca pentru mestesugul filosofiei lor, fiecare se ferea sa vorbeasca cu dansii.

Iar dumnezeiescul Apostol Andrei prin rivna propovaduirii, ca pe o tesatura de paianjen a rupt impletiturile ritorilor si le-a aratat lor ca intelepciunea pe care o aveau este desarta si n-au cunostinta nici cat un copil mic. Asa, in putine zile, cu cuvintele si cu minunile, pescarul infruntind invatatura filosofilor si cu lucrarile semnelor plecand sufletele acestora, si catre buna credinta intorcindu-i, s-a dus la Ierusalim si s-a intilnit cu ceilalti apostoli, pentru ca sa faca un sobor, cum sa se serbeze praznicul Pastelui.

Iar cum ca apostolii se adunau in Ierusalim si faceau sobor pentru pricinile ce se intimplase in vremurile acelea, poate cineva sa cunoasca din Faptele Apostolilor, pe care le-a scris dumnezeiescul Luca Evanghelistul. Caci scrie el acolo in Fapte, capitolul 15, si zice: Si apostolii si preotii s-au adunat ca sa cerceteze despre acest cuvint si celelalte. Iar dupa ce s-a sfarsit praznicul, luind cu sine pe apostolul Matia si pe Tadeu, care se aflau la Ierusalim pentru aceeasi pricina, s-au intors la cetatea Edesa, care in ziua de azi se numeste Horasan si este spre partile rasaritului in hotarele Mesopotamiei.

Deci, acolo putine zile petrecand apostolul Andrei, pe Matia si pe Tadeu i-a lasat sa propovaduiasca in partile acelea, iar el s-a intors in partile Marii Negre cele dinspre rasarit. Intai s-a dus in tara Alanilor, unde, propovaduind Evanghelia Darului si pe multi intorcand catre credinta cea intru Hristos, s-a mutat la Avazgi si, intrind in Sevastopole, cetatea de acolo, ii invata si propovaduia taina lui Hristos si nenumarate multimi de oameni a intors la cunostinta de Dumnezeu.

Insa nici de mintuirea Zachenilor si a Vosporanilor nu s-a lenevit, ci si la acestia a mers si de vreme ce pe zacheni i-a aflat cu totul nesupusi, urind nesupunerea cu salbaticia acestora, a voit a se duce de la dansii, caci erau neprimitori de dumnezeiasca saminta a cuvintului lui Dumnezeu si nevrednici de sfanta credinta, iar buna supunere a vosporanilor laudind-o, s-a dus la dansii. Vosporanii se numesc toti aceia care locuiesc in strimtoarea Cafa, caci Cafa aceasta de care auzim nu este cetate, ci este un loc in chipul si asemanarea Moreii.

La Vosporani a petrecut Sfantul Apostol Andrei multa vreme, caci i-a aflat foarte supusi si lesne primitori de invatatura a apostolului, in care se povestea ca s-au aflat si niste icoane de sfinti inchipuiti cu ceara si ca dovedeau un mestesug preaiscusit, cu anevoie de urmat si cu multa intelepciune de miini facute, care intrec tot mestesugul.

Deci, petrecand la Vosporani multa vreme, de acolo Sfantul Andrei s-a dus la Cafa, care se numeste Herson, tara stralucita si cu multi oameni, desi intru credinta sanatoasa, nu lesne infipta, ci catre alte invataturi lesne primitoare aflindu-se. Acolo intrind cu intelepciune si propovaduind cuvintul dreptei credinte si facand minuni, i-a intors la cunostinta de Dumnezeu.

In acest chip vinind apostolul pe kersoneni si, ca pe niste pesti cuvintatori, aducindu-i dar lui Hristos, dupa pronia lui Dumnezeu s-a mutat de aici si in partile cele mai dinauntru ale Rusiei si a ajuns pana la riul Niprului; si in Muntii Kievului a poposit, unde a ramas intr-o noapte. A doua zi, sculindu-se din somn, a zis catre ucenicii care erau cu dansul: “Vedeti acesti munti? Credeti-ma ca peste acestia o sa straluceasca darul lui Dumnezeu si o sa se faca cetate mare aici si multe biserici o sa se ridice lui Dumnezeu si o sa se lumineze cu Sfantul Botez tot pamantul Rusiei”.

Suindu-se pe muntii aceia, i-a binecuvintat si a infipt o cruce, mai inainte vestind incredintarea poporului aceluia de la scaunul sau cel apostolesc, care s-a intemeiat in Bizant si a mers si prin partile cele mai dinauntru ale Rusiei, pana unde este acum marea cetate a Novgorodului.

De acolo s-a intors pe mare iarasi la cetatea Sinopi. Si invatind iarasi acolo cuvintul Domnului, si mai intorcand si pe ceilalti oameni, citi au ramas nebotezati din propovaduirea cea dintii si pe cei credinciosi intarindu-i in credinta, le-a hirotonit episcop al acelui loc pe un apostol din cei saptezeci, cu numele Filolog.

De acolo a venit in Bizant, care in acea vreme nu era in starea in care se vede in ziua de astazi, ci cuprindea numai o particica – cat este palatul imparatesc -, ci mai pe urma, Constantin a stralucit-o si a adus-o in starea in care se vede acum si, dupa numele sau, a numit-o “Cetatea lui Constantin”.

In aceasta cetate mergind acest mare apostol, a facut si acolo asemenea. Caci cu cuvintele sale si cu minunile invatindu-i si cu Sfantul Botez luminindu-i, a intors si pe bizantini la lumina cunostintei de Dumnezeu, facindu-i fii ai luminii prin primirea credintei. Inca si o biserica minunata a ridicat in numele Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu in mijlocul cetatii, asezind-o pazitoare si aparatoare a dreptei credinte de acei imparati din vremurile cele mai de pe urma. Apoi hirotonisindu-le si episcop pe Sfantul Stahie, unul din cei saptezeci de apostoli, de acolo s-a dus in Iraclia Traciei, care este departe de Constantinopol, spre apus, cale de doua zile.

Deci intru aceasta cetate asemenea invatind si propovaduind cuvintul lui Dumnezeu si pe multi intorcindu-i la cunostinta Darului, le-a hirotonit episcop in locul acela pe Apelin. De acolo a iesit in cetatile si satele de primprejur, asemenea, invatind, botezind si intorcand pe popoare la credinta in Hristos, adevaratul Dumnezeu si biserici zidind in numele Lui, a facut din sufletele lor biserici insufletite ale Sfantului Duh. Asa a facut prin toata Tracia, prin Macedonia si prin toata Tesalia, prin cea dintii si prin cea de-a doua si de la Tesalonic pana la Licostom si pana la Farsala.

Dupa ce a trecut Tesalia si Elada, s-a dus in vestitul ostrov al Peloponezului, care acum se numeste Moreia. Si in acest loc este cetatea care in ziua de astazi se numeste Paleapatra. In aceasta cetate a intrat Sfantul Apostol Andrei si, ducindu-se pedestru, a gazduit in casa unui om, care se numea Sosie, si care zacea in pat, fiind bolnav de o grea boala. Acesta a aflat doctor pe sfantul, caci, cum a intrat in casa lui si a pus sfanta lui mina pe dansul, indata s-a sculat Sosie sanatos, neavind nici urma de boala.

Dar nu numai acesta, ci si un rob al femeii Maximila, sotia antipatului Patrelor, se afla in zilele acelea aruncat intr-un gunoi al cetatii, cu totul topit de boala, si nu mai avea acum nici o nadejde de viata. Sfantul Andrei, fiind ucenic al lui Hristos, la Care nici rob, nici slobod nu se socoteste prost, ci pe toti intocmai ii are, n-a trecut cu vederea pe robul acela, ca sa se bintuie cu totul de cumplita boala, ci numai cu cuvintul zicind: “In numele Domnului nostru Iisus Hristos, pe Care eu Il propovaduiesc, scoala-te!” Si indata, o, minunile Tale, Hristoase Imparate! s-a sculat cu totul sanatos. Robul acela, mergind la stapina sa, i-a povestit ei toate cele ce i s-au intimplat.

N-au trecut multe zile la mijloc si femeia aceea, Maximila, stapina robului celui tamaduit, a cazut intr-o boala grea, in asa fel incat nici mestesugurile doctorilor nu puteau sa-i foloseasca, nici bogatia barbatului ei nu-i ajungea sa o dea pentru doctori, caci barbatul ei era, precum am zis, domn al locului aceluia si se numea Egheat.

Intr-o boala ca aceasta aflindu-se, si-a adus aminte de strainul, de saracul, de defaimatul apostol si, numaidecat, l-a chemat, si dupa ce a venit, a cazut la picioarele lui. Si ce a facut apostolul? El si-a pus sfanta sa mina pe femeia cea bolnava si numaidecat s-a facut cu totul sanatoasa. Aceasta minune vazind-o Egheat, a luat multa avutie si a aruncat-o la picioarele apostolului, rugindu-l sa o ia pentru doctorie.

Dar scopul Sfantului Apostol nu era sa stringa bogatia cea vremelnica, ci bogatia cea vesnica, pentru mintuirea poporului si pentru pocainta si intoarcerea antipatului Egheat. Pentru aceasta sfantul nicidecum nu a primit, ci mai virtos a zis: “Dascalul nostru Hristos asa ne-a poruncit noua: In dar ati luat, in dar sa dati”. Acestea zicindu-le sfantul si invatindu-i pe dansii cuvintul adevarului, s-a dus de la dansii.

Umbland prin cetate, a vazut zacand intr-un cerdac pe un om slabanog, care era de multa vreme bolnav, neputind sa umble nicidecum, nici sa se miste si nu avea nici un om care sa-l ingrijeasca. Iar sfantul si pe acesta numai cu numele lui Hristos l-a facut sanatos. Si nu numai minunile acestea le-a facut Sfantul Apostol Andrei acolo, ci si ochii multor orbi i-a deschis. Pe un om lepros, care zacea afara din cetate pe gunoi, ca Iov cel de demult, si pe acela l-a tamaduit, numai cat l-a botezat in mare in numele Sfintei Treimi; si acela, dupa ce s-a botezat si s-a insanatosit, s-a facut urmator al apostolului si propovaduia cu mare glas tuturor, prin puterea lui Hristos.

Astfel, apostolul cu cuvintele sale, cu minunile si cu semnele intorcand la cunostinta de Dumnezeu pe tot poporul care era in toata Ahaia, facindu-i turma a lui Hristos si popor sfant, se bucura si se veselea cu duhul, slavind pe Dumnezeu. Dupa aceasta, singura multimea crestinilor care crezusera a surpat capistile idolesti, a zdrobit pe idoli si a ars cartile cele elinesti ca pe niste pricini ale ratacirii oamenilor, dind cu aceasta o pilda de adeverire a credintei lor celei adevarate. Apoi, adunindu-si avutia lor, au aruncat-o la picioarele Apostolului.

Iar el a laudat osirdia lor si socoteala cea buna a primit-o, iar avutia nu a primit-o. Ci le-a poruncit, pe unele sa le imparta la cei lipsiti si saraci, iar pe altele sa le cheltuiasca la zidirea bisericii, care in putine zile s-a savirsit. Si se adunau acolo crestini, unde se slujea Sfanta Liturghie si se sfinteau de episcopii si de preotii cei hirotoniti de Sfantul Apostol Andrei, ascultind si invatatura cea de miere izvoritoare a sfantului. Fiindca, totdeauna ii invata din cartile lui Moise si din ale proorocilor si dovedea cum ca unul si acelasi purtator de lege este si al Asezamintului celui vechi si al celui Nou, care la sfirsitul veacului S-a pogorit din cer si S-a intrupat din Sfanta Nascatoare de Dumnezeu si pururea Fecioara Maria, pentru mintuirea neamului omenesc.

Dar in timp ce s-au facut acestea, antipatul Egheat – despre care mai inainte am zis ca avea femeie pe Maximila, pe care a tamaduit-o apostolul -, s-a dus la Roma, la Cezarul, ca sa-si dea seama pentru slujba imparateasca pe care o avea si sa se sirguiasca ca sa-si ia iarasi stapinirea sa. Iar fratele sau, Stratoclis cu numele, care era intelept si invatat si care abia venise atunci de curind de la Atena, unde fusese pentru invataturile filosofice, a ramas epitrop in locul lui. Si avea un rob credincios si preaintelept, pe care il iubea foarte mult. Pe acesta, in acele zile, l-a apucat un drac infricosat si era vedere pricinuitoare de multa jale. Acestea vazindu-le Stratoclis, plingea, se supara, se amara si cauta doctor spre tamaduirea acestei boli. Insa, sa vedeti iconomia lui Dumnezeu, cum aduce pe om la cunostinta adevarului.

Auzind Maximila, femeia antipatului, pricina aceasta, l-a vestit asa: “Pentru ce tu fratele barbatului meu si cumnate, avind in miinile tale doctor fara de plata te intristezi si te necajesti? Aici este un om strain si sarac cu numele de Andrei, pe acela daca il vei chema, fara plata intr-un ceas poate si pe robul tau cel credincios sa-l tamaduiasca si pe tine de supararea aceasta sa te mingiie si sa te veseleasca. Caci si eu, precum ai auzit, cat de cumplita boala aveam incat si de viata ma deznadajduisem si numai cu un cuvint al lui sunt acum sanatoasa”.

Acestea auzind Stratoclis, indata a chemat pe sfantul. Si numai cum a intrat apostolul lui Hristos, indata a iesit dracul si s-a dus din locul acela. Si s-a facut sanatos si inteleptul rob, cel mai inainte legat cu lanturi de fier. Aceasta minune daca a vazut-o Stratoclis si Maximila indata au anatematizat inselaciunea elineasca si s-au facut crestini, botezindu-i apostolul. De atunci erau nedespartiti de sfantul si in toate zilele invatau de la dansul cunostinta cea mai desavirsita a tainei sfintei credinte crestinesti.

Acestea astfel facindu-se, s-a intors si Egheat, antipatul, de la Roma. Si dupa cateva zile a vrut sa-si cunoasca femeia sa. Iar ea, fiind botezata si nevrind sa se impartaseasca cu barbatul ei cel necredincios si nebotezat, intai s-a prefacut ca este bolnava. Iar dupa cateva zile, pentru ca a vazut ca nu se poate ascunde pana la sfirsit, s-a aratat. Caci famenii au aratat barbatului ei si au zis: “Ea, de cand tu te-ai dus la Roma, nici bucatele de mai inainte nu le mai maninca, nici marilor zei nu se inchina, ci cu totul s-a pironit cu socoteala si cu scopul ei, de un oarecare om batrin si strain care este aici.

Acestea daca le-a auzit Egheat, cu totul s-a indracit de minie, si cu totul si-a iesit din minti. Ocara si infricosa si numai un scop avea: cum sa omoare pe Apostolul Andrei. Deci, catava vreme l-a pus in temnita, pana cand va socoti cu ce moarte il va omori. Iar la miezul noptii, Stratoclis, luind pe cumnata sa Maximila si pe altii, care erau mai sirguitori in credinta dintre cei ce crezusera, s-au dus in temnita care era pecetluita cu pecetea lui Egheat si pe care ostasii cu grija o strajuiau.

Deci acolo ducindu-se, incetisor au batut la usa incat sa auda sfantul. Auzindu-i sfantul, cu rugaciunea a deschis usa temnitei si au intrat inauntru. Atunci Stratoclis si Maximila au cazut la picioarele sfantului, rugindu-se si cerind ca sa-i intareasca si sa-i imputerniceasca in credinta lui Hristos. Iar sfantul multe zicind, i-a invatat cele cuviincioase si i-a sfatuit, iar pe Stratoclis hirotonindu-l episcop al Paleopatrelor, i-a trimis pe dansii cu pace. Ducindu-se ei, Sfantul Andrei iarasi cu rugaciunea inchizind usile temnitei, precum erau si mai inainte pecetluite, sedea inauntru asteptind hotarirea paginului Egheat.

Deci, antipatul, vazind ca femeia lui Maximila, cu totul s-a lepadat de dansul, aprinzindu-se de minie, a hotarit asupra Sfantului Apostol moarte de cruce. El socotea caci cu aceasta va supara pe Sfantul Andrei, dar nu stia ca o moarte ca aceasta era bucurie, veselie si viata vesnica a sfantului, caci vrea sa se faca impreuna partas al patimilor lui Hristos, dascalul lui.

Pentru aceasta, ducindu-l ostasii ca sa-l rastigneasca, vazind crucea a laudat-o pe dansa, ca pe una ce avea sa se faca pricina a suirii lui la cer. Apoi pe crestinii cei ce s-au aflat acolo, invatindu-i si intarindu-i, s-a suit pe cruce bucurindu-se, iar ostasii lui Egheat, facand voia domnului lor, au pironit pe cruce miinile si picioarele apostolului, pentru care lucru preotii si diaconii din Ahaia au scris asa:

“Patimirea Sfantului Apostol Andrei, pe care noi am vazut-o cu ochii nostri, toti preotii si diaconii bisericilor Ahaiei, scriem tuturor Bisericilor, care sunt la Rasarit si la Apus, la Miazazi si la Miazanoapte, care sunt alcatuite si zidite in numele lui Hristos, pace voua si tuturor celor ce cred intru Unul desavirsit Dumnezeu in Treime, intru adevaratul Parintele Cel nenascut, intru adevaratul Fiul Cel nascut, intru adevaratul Sfantul Duh, Care din Tatal purcede si intru Fiul se odihneste. Caci aceasta credinta am invatat de la Sfantul Andrei, apostolul lui Hristos, a carui patimire noi vazind-o, am biruit si dupa cat am putut o istorisim”.

Antipatul Egheat, intorcindu-se de la Roma cu stapinire innoita si intrind in cetatea Patrelor, a inceput a sili pe cei ce credeau in Hristos sa aduca jertfe idolilor. Acestuia, iesindu-i inainte Sfantul Andrei, i-a zis: “Ti se cade tie, judecator fiind al poporului, a cunoaste pe Judecatorul tau, care este in cer, si cunoscindu-L pe El, sa te inchini Lui si, inchinindu-te adevaratului Dumnezeu, sa te intorci de la aceia care nu sunt dumnezei”.

Iar Egheat a zis catre dansul: “Au tu esti Andrei care risipesti locasurile zeilor si sfatuiesti pe popor sa primeasca credinta cea vrajitoreasca, care de curind s-a aratat si pe care imparatii Romei au poruncit sa o piarda?”

Sfantul Andrei a zis: “Imparatii Romei inca nu au cunoscut aceasta, ca Fiul lui Dumnezeu venind pe pamant pentru mintuirea oamenilor intru adevar a aratat cum ca idolii aceia, nu numai ca nu sunt dumnezei, ci draci necurati si vrajmasi ai neamului omenesc, care ii invata pe oameni si ii indeamna spre toata necuratia. Caci miniind pe Dumnezeu sa se intoarca de la dansii si sa nu-i asculte. Iar cand se va minia Dumnezeu asupra lor si se va intoarce de la oameni, atunci diavolii ii iau pe ei sub a lor stapinire si pana intru atit ii amagesc pe dansii incat ii scot goi cu totul de faptele bune, nimic altceva avind, decat pacatele lor pe care le duc cu ei”.

Egheat a zis: “Aceste cuvinte babesti si desarte, cand le propovaduia Iisus al vostru, iudeii l-au pironit pe cruce”. Sfantul Andrei a raspuns: “O, de ai fi voit a cunoaste taina Crucii, cum Ziditorul neamului omenesc, pentru dragostea Sa catre noi, a rabdat Crucea, nu fara de voie, ci de bunavoie, pentru care eu insumi sunt martor, cum ca si vremea patimilor Sale o stia mai dinainte si mai dinainte ne-a spus despre Invierea Sa, cea de a treia zi si la cina cea mai de pe urma impreuna cu noi sezind, ne-a spus despre vinzatorul Sau, ne-a spus si despre cele ce aveau sa fie asupra Sa. Si stiind locul acela, in care era sa fie dat iudeilor, de bunavoie a venit”. Iar Egheat a zis: “Ma minunez de tine, caci om intelept fiind tu, urmezi Aceluia pe care in orice chip, cu voie, ori fara voie, il marturisesti ca a fost rastignit pe cruce”.

Apostolul a raspuns: “Mare este taina Sfintei Cruci si, daca vei voii sa asculti, eu iti voi povesti tie”. Iar el a raspuns: “Nu este aceea taina, ci pedeapsa a facatorilor de rele”. Sfantul Andrei a raspuns: “Acea pedeapsa este taina innoirii oamenilor, numai sa voiesti a ma asculta cu indelunga rabdare”. Egheat a zis: “Iata, te ascult pe tine cu indelunga rabdare, insa si tu, de nu vei face ceea ce eu iti poruncesc, aceeasi taina a Crucii, asupra-ti vei purta”. Iar apostolul a zis: “De m-as fi temut eu de pedeapsa Crucii nu as fi laudat Crucea niciodata”. Egheat a zis: “Precum din nebunia ta lauzi Crucea, asa dintru indrazneala ta nu te temi de moarte”.

Apostolul a raspuns: “Nu din indrazneala, ci din credinta nu ma tem de moarte. Caci moartea dreptilor este cinstita, iar a pacatosilor este cumplita. Deci, eu voiesc ca sa asculti taina Crucii, si cunoscand adevarul sa crezi si, crezind, sa-ti afli sufletul tau”. Egheat a zis: “Acel lucru se afla care a pierit? Au doar a pierit sufletul meu ca imi poruncesti a-l afla pe el printr-o credinta pe care nu o stiu in ce fel este?”

Sfantul Andrei a raspuns: “Aceasta este care o vei invata de la mine, caci eu iti voi arata tie pierderea sufletelor omenesti, ca sa cunosti mintuirea lor, care prin cruce s-a lucrat. Omul cel dintii prin calcarea poruncii, adica prin lemn a adus moartea in lume si se cadea neamului omenesc ca prin patimirea cea de pe lemn, sa se izbaveasca de moarte. Si precum din pamantul cel curat era zidit omul cel dintii, care a adus moartea prin lemnul incalcarii de porunca, asa se cadea a se naste Hristos din Fecioara cea curata, om desavirsit, Care este Fiul lui Dumnezeu, Cel ce a zidit pe omul cel dintii si a innoit viata cea vesnica, pe care toti oamenii o pierdusera si prin lemnul Crucii sa se intoarca de la lemnul poftei, spre care omul cel dintii, intinzindu-si miinile, a gresit, asa se cadea ca Fiul lui Dumnezeu sa-si intinda pe Cruce miinile Sale cele nevinovate, pentru neinfrinarea miinilor omenesti. Pentru hrana cea dulce a lemnului celui oprit, sa guste fierea amara si luind asupra Sa moartea noastra, sa ne dea nemurirea Sa”.

Dupa acestea Egheat a zis: “Aceste cuvinte povesteste-le acelora care te asculta, iar tu de nu vei asculta porunca mea si de nu vei aduce jertfa zeilor, apoi batindu-te cu toiege, te voi rastigni pe Crucea pe care tu o lauzi”.

Sfantul Andrei a raspuns: “Eu Unuia, Adevaratului si Atotputernicului Dumnezeu, in toate zilele ii aduc, nu fum de tamiie, nici carne de boi, nici sange de tapi, ci pe Mielul cel fara de prihana, care S-a jertfit pe altarul Crucii, cu al Carui preacinstit Trup se impartaseste tot poporul cel credincios si bea Sangele Lui, pe cand Mielul acesta ramine intreg si viu. Desi cu adevarat se injunghie si cu adevarat Trupul Lui de toti se maninca si Sangele Lui de toti se bea, insa, precum zic, totdeauna petrece intreg, fara de prihana si viu”. Egheat a zis: “Cum poate fi aceasta?”

Sfantul Andrei a raspuns: “Daca voiesti sa stii, fa-te ucenic, ca sa inveti aceea pentru care intrebi”. Egheat a zis: “Eu acea invatatura de la tine cu chinuri o voi cerca”. Apostolul a raspuns: “Ma mir de tine, ca tu, om intelept fiind, graiesti cele nebune. Dar oare vei putea, ispitindu-ma cu munci, sa cunosti de la mine Tainele lui Dumnezeu? Ai auzit taina Crucii, ai auzit si taina Jertfei! De vei crede ca Dumnezeu Cel rastignit de iudei este Dumnezeu adevarat, atunci iti voi arata cum, omorit fiind traieste si cum jertfit fiind si mincat, petrece intreg intru Imparatia Sa”. Egheat a zis: “Daca este omorit, si de oameni este mincat, precum zici, apoi cum poate fi viu si intreg?” Apostolul a raspuns: “Daca vei crede cu toata inima ta, vei putea cunoaste aceasta Taina; iar de nu vei crede, nu vei cunoaste niciodata aceasta taina”.

Atunci Egheat, miniindu-se, a poruncit sa arunce pe apostol in temnita. Si aruncat fiind sfantul in temnita, s-a adunat la dansul mult popor din toata latura aceea si voia sa-l ucida pe Egheat, iar pe Sfantul Andrei sa-l scoata din temnita. Iar Sfantul Apostol i-a oprit pe dansii, invatindu-i si graind: “Nu prefaceti pacea Domnului nostru Iisus Hristos intru tulburare diavoleasca, ca Domnul nostru Iisus Hristos, dindu-se pe Sine spre moarte, a aratat toata rabdarea si impotriva n-a grait, nici n-a strigat, nici nu s-a auzit glasul Lui in ulite. Deci si voi, taceti si fiti in pace.

Si nu numai sa nu faceti impiedicarea muceniciei mele, ci si voi singuri sa va gatiti ca niste buni nevoitori si ostasi ai lui Hristos, a nu va teme de ingrozirile tiranului, ci a purta cu rabdare pe trupurile voastre ranile ce vi se vor aduce asupra voastra de chinuitori. Ca de este nevoie a se teme cineva de frica, apoi se cuvine a se teme de frica aceea care nu are sfirsit. Pentru ca frica si ingrozirile de la oameni sunt asemenea fumului, ca aratindu-se indata se sting. Si de dureri daca voim a ne teme, apoi se cuvine a ne teme de acelea ce nu au sfarsit niciodata.

Caci durerile acestea vremelnice, desi sunt mici, cu inlesnire se rabda, iar daca sunt mari, apoi degraba iesind sufletul din trup, singure se sfirsesc. Durerile acelea sunt cumplite, care sunt acolo vesnice, unde este plingerea cea neincetata, strigare, tinguire si munci fara de sfirsit, spre care Egheat nu se teme a merge. Deci fiti gata spre aceasta mai virtos, ca prin supararile acestea vremelnice sa treceti spre bucuria cea vesnica, unde va veti veseli totdeauna cu Hristos si veti imparati cu El”.

Astfel Sfantul Andrei, toata noaptea a petrecut-o invatind pe popor. Iar a doua zi antipatul Egheat a sezut la judecata si a adus inaintea sa pe Sfantul Andrei si a zis catre dansul: “Oare socotit-ai sa-ti lasi nebunia ta si sa nu mai propovaduiesti pe Hristos, ca sa poti a te veseli cu noi in aceasta viata? Caci mare nebunie este de a se duce cineva de bunavoie spre chinuri si spre foc”. Sfantul Andrei a raspuns: “A ma veseli impreuna cu tine, voi putea numai cand tu vei crede in Hristos si te vei lepada de idoli; caci pe mine Hristos m-a trimis in partea aceasta in care mult popor am cistigat Lui”.

Egheat a zis: “Deci pentru aceasta te silesc spre jertfe, ca cei amagiti de tine sa lase desertaciunea invataturii tale si sa aduca jertfele cele placute zeilor. Caci nu este cetate in Ahaia in care sa nu fi pustiit lacasurile zeilor. Deci acum se cuvine ca iarasi prin tine sa se inoiasca cinstea lor, ca cei miniati prin tine, tot prin tine sa fie imblinziti si tu sa petreci intru dragostea noastra cea prieteneasca. Iar daca nu, apoi multe feluri de chinuri vei lua, pentru necinstea care prin tine s-a facut lor, si vei fi spinzurat pe Crucea pe care tu o lauzi”.

La acestea Sfantul Andrei a raspuns: “Asculta, fiule al pierzarii, paiule gatit pentru focul cel vesnic, asculta-ma pe mine sluga Domnului si apostolul lui Iisus Hristos, ca pana acum am vorbit cu tine cu blindete vrind a te invata sfanta credinta, ca doar dupa cum ai intelegere, sa cunosti adevarul lepadindu-te de idoli, sa te inchini Dumnezeului Celui ce locuieste in ceruri. Dar de vreme ce tu petreci in intuneric si socotesti ca eu ma tem de chinurile tale, apoi gateste asupra mea chinuri de acelea ce stii tu ca sunt mai grele, caci cu atit voi fi mai bine primit Imparatului meu cu cat mai grele chinuri voi rabda pentru El”.

Atunci a poruncit Egheat, ca, intinzindu-l pe pamant, sa-l bata. Si dupa ce s-au schimbat de sapte ori cate trei cei ce-l bateau, l-au ridicat pe Sfantul Andrei si l-au dus la judecator, care a zis catre dansul: “Andreie, asculta-ma pe mine, nu-ti varsa sangele in desert, ca de nu ma vei asculta, apoi pe cruce te voi rastigni”. Sfantul Andrei a raspuns: “Eu sunt rob Crucii lui Hristos, si mai mult doresc moartea Crucii, decat sa ma izbavesc de chinuri, de care nicidecum nu ma tem; iar tu vei putea scapa de chinurile cele vesnice care te asteapta, daca ispitind rabdarea mea, vei crede in Hristos, caci eu mai mult pentru pierzarea ta ma mihnesc, decat tu pentru patimirea mea. De vreme ce patimirile mele vor fi numai intr-o zi, sau cel mult doua si vor sfirsi, iar patimile tale nici dupa o mie de ani nu vor avea sfirsit. De aceea nu-ti mai inmulti patimile, nici iti mai aprinde focul cel vesnic”.

Deci, maniindu-se Egheat, a poruncit sa-l rastigneasca pe Sfantul Andrei pe cruce, legindu-i miinile si picioarele, ca nu voia sa-l pironeasca cu piroane, ca sa nu moara degraba, ci sa-l spinzure asa legat ca mai mult chin sa patimeasca si sa sufere.

Deci, slugile ighemonului, ducand pe sfantul la rastignire, alerga poporul, strigind: “Ce a gresit omul acesta drept si prietenul lui Dumnezeu? Pentru ce il duc la rastignire?” Iar Sfantul Andrei ruga poporul, ca sa nu faca impiedicare patimirii lui. Caci mergea cu veselie si neincetat invata pe popor. Iar dupa ce a venit la locul lui, in care era sa-l rastigneasca, vazind de departe crucea gatita pentru dansul, a strigat cu glas mare:

“Bucura-te, Cruce sfintita cu trupul lui Hristos si cu madularele Lui ca niste margaritare impodobite, caci mai inainte de a se rastigni Domnul pe tine, erai infricosata oamenilor, iar acum esti iubita si cu dorire primita. Caci cunosc credinciosii cata bucurie ai in tine si ce fel de rasplatire li se pregateste pentru tine. Eu cu indrazneala si cu bucurie vin catre tine; deci tu cu veselie primeste-ma pe mine, ca sunt ucenic al Aceluia Care a fost spinzurat pe tine. Primeste-ma, ca totdeauna te-am dorit si am poftit a te imbratisa. O, preabuna Cruce, care ti-ai cistigat frumusetea si bunacuviinta din madularele Domnului meu. Ceea ce esti de mult dorita si cu osirdie iubita, pe care neincetat te-am cautat si abia acum te-am aflat gatita dupa dorirea inimii mele. Deci ia-ma pe mine dintre popor, si ma da Invatatorului meu, ca prin tine sa ma primeasca Cel ce prin tine m-a rascumparat pe mine”.

Acestea zicand si-a dezbracat de pe sine hainele si le-a dat chinuitorilor, iar ei l-au inaltat pe Cruce, legindu-i miinile si picioarele cu fringhii, l-au rastignit si l-au spinzurat. Si statea imprejurul lui multime de popor, ca la douazeci de mii, intru care era si Stratoclis, fratele lui Egheat, care striga impreuna cu poporul: “Cu nedreptate patimeste acest barbat sfant”. Iar Sfantul Andrei intarea pe cei ce credeau in Hristos, ii imbarbata spre rabdarea muncilor vremelnice, invatindu-i ca nu este vrednica nici o munca a vremii de acum, pe langa rasplatirea bunatatilor celor ce vor sa fie.

Apoi a alergat tot poporul la curtea lui Egheat strigind si zicind: “Nu se cuvine a patimi acestea, acest om sfant, cinstit si invatator bun, cu bun si bland obicei si intelept, ci se cade a fi coborat de pe cruce, caci iata este a doua zi de cand este spinzurat pe cruce si nu inceteaza invatind dreptatea”.

Atunci Egheat, temindu-se de popor, a alergat impreuna cu dansii ca sa coboare pe Sfantul Andrei de pe cruce. Iar Sfantul Andrei, vazind pe Egheat, a zis catre dansul:

“Egheat, pentru ce ai venit? Daca voiesti sa crezi in Hristos, apoi, precum ti-am fagaduit, ti se va deschide usa darului. Iar daca numai pentru aceasta ai venit, ca sa ma dezlegi de pe cruce, apoi sa stii ca eu, pana voi fi viu, nu voiesc sa fiu coborat de pe cruce, caci acum vad pe Imparatul meu, acum ma inchin lui, acum stau inaintea lui si ma bucur; iar pentru tine ma mahnesc si-mi pare rau, ca te asteapta pierzarea cea vesnica, care este gatita si te asteapta pe tine. Deci, ingrijeste pentru tine, pana cand este in puterea ta, ca nu in vremea aceea sa incepi, cand nu-ti va fi tie cu putinta”.

Si vrand slugile sa-l dezlege, nu puteau a se atinge de dansul, apoi si cealalta multime a oamenilor care venisera acolo, se sarguiau unii dupa altii ca sa-l dezlege, cu toate acestea n-au putut, caci pareau mainile lor ca moarte. Dupa acestea, Sfantul Andrei a strigat cu glas mare: “Doamne Iisuse Hristoase, nu ma lasa sa fiu dezlegat de pe crucea pe care sunt spinzurat pentru numele Tau, ci primeste-ma. Invatatorul meu, care Te-am iubit, care Te-am cunoscut si care Te-am marturisit in toata viata mea, si acum inca Te marturisesc, care doresc a Te vedea si prin care sunt ceea ce sunt; primeste Doamne Iisuse Hristoase in pace sufletul meu, caci acum este vremea a veni si a Te vedea pe Tine cel dorit. Primeste-ma bunule Invatator, si nu porunci a fi pogorat de pe cruce, mai inainte pana nu vei lua sufletul meu”.

Zicand el acestea, iata o lumina mare din cer l-a stralucit ca un fulger, pe care toti o vedeau si de jur imprejur l-a stralucit pe el, incat nu era cu putinta ochiului omenesc, celui de tina, a privi spre dansa. Si a petrecut acea lumina cereasca stralucindu-l ca la o jumatate de ceas; si cand lumina a disparut, atunci si Sfantul Apostol si-a dat sufletul sau cel sfant si impreuna cu dansa s-a dus ca sa stea inaintea Domnului.

Si asa s-a sfarsit sfantul batrin, fiind plin de zile, ca a trait ca la optzeci de ani. Ca asa se cadea, ca adevaratul ucenic a lui Hristos, apostol fiind, cu sfarsit mucenicesc sa-si savirseasca drumul propovaduirii. Iar uratul de Dumnezeu Egheat, de indracire fiind cuprins, de demonii cei slujiti si cinstiti de dansul, vrednice rasplatiri a luat, ca s-a suit intr-un deal inalt si de acolo cazind jos paginul, s-a zdrobit si – dupa cum a zis dumnezeiescul David -, s-au risipit oasele lui langa iad.

Iar Stratoclis si Maximila, care era de bun neam si fata a unui senator, care crezuse in Hristos, pogorind cinstitul si sfantul trup al apostolului de pe cruce si cu miruri ungindu-l, l-au pus in loc insemnat. Deci, Stratoclis impartind la saraci toata avutia fratelui sau Egheat si zidind episcopie din avutia sa, pe locul in care au pus trupul sfantului, acolo si-a petrecut cealalta parte din viata sa, bine pascand turma incredintata lui. Asemenea si Maximila, impartind cea mai mare parte din bogatia sa saracilor, si-a oprit o parte cu care a zidit doua manastiri: una de calugari si alta de calugarite.

Si astfel cu placere de Dumnezeu vietuind ea, s-a dus la vesnicele locasuri, in locul lucrurilor celor pamantesti si stricacioase dobandind frumusetile cele ceresti si nestricacioase.

Iar moastele Sfantului Apostol Andrei au ramas in episcopia din Paleapatra multi ani, facand neincetat minuni si tamaduind toata boala si toata neputinta, pana in zilele marelui Constantin, intaiul crestin intre imparati, care a avut trei fii: Constantie, Constantin si Consta. Doi din fii sai au luat fiecare cate o parte din imparatia sa. Consta a luat Roma, Constantin Portugalia, iar Constantie, al treilea fiu, a luat Constantinopolul, adica scaunul tatalui sau.

Deci, acest Constantie, a primit in inima sa o dorire buna si de suflet folositoare. A dorit sa aduca in Constantinopol moastele Sfintilor Apostoli, ale lui A ndrei, Luca si Timotei si sa le aseze in biserica Sfintilor Apostoli, pe care o zidise tatal sau, marele Constantin. In acea vreme Sfantul Artemie, care a marturisit credinta mai pe urma, in vremea lui Iulian Paravatul, era domn si augustalie in Alexandria, si pe dansul l-a socotit vrednic de o slujba ca aceasta. Deci l-a chemat la sine si i-a poruncit ca unui vrednic, sa-i slujeasca in aceasta laudata slujba.

Apoi s-a dus Sfantul Artemie si a luat de la Efes moastele Sfantului Apostol Timotei, pe ale Sfantului Apostol Luca, de la Tivele Beotiei, iar de la Paleapatra a luat cinstitele si sfintele moaste ale Sfantului Apostol Andrei.

Si asa le-a adus cu mare cinste la imparatul Constantie in Constantinopol. Iar imparatul primindu-le si cu multa evlavie inchinindu-se lor, apoi cu dragoste sarutindu-le, le-a asezat in prea vestita si luminata biserica a Sfintilor Apostoli, in partea cea de-a dreapta Sfantului. Altar si acolo au fost inchinate si cinstite de cei binecredinciosi, cat timp au avut crestinii imparatie. Iar cand a fost pradat Constantinopolul, s-au impartit sfintele moaste in mainile binecredinciosilor crestini.

Aceasta este viata si petrecerea Sfantului Apostol Andrei, acestea sunt povestirile cele dupa puterile noastre, despre ucenicul lui Hristos, cel intai chemat. Asa a petrecut sfantul, asa s-a nevoit, asa a schimbat vanarea de pesti pe vanarea de oameni, asa a dobandit imparatia cerului si acum se odihneste si se veseleste intru imparatia cea randuita de Invatatorul sau, dupa cum singur I s-a fagaduit zicind: si Eu va fagaduiesc voua, precum mi-a fagaduit Mie Tatal Meu, imparatie.

Acum sade la masa cea gatita lui, dupa fagaduinta cea nemincinoasa, ca sa mancati si sa beti la masa Mea, intru Imparatia Mea. Si se roaga neincetat pentru noi, cei luminati prin propovaduirea lui, ca de pacate pocaindu-ne si curatindu-ne sa ne invrednicim si noi aceleiasi Imparatii, cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, caruia I se cuvine toata slava si inchinaciunea, impreuna si Parintelui Sau, Celui fara de inceput, si Preasfantului, Bunului si de viata facatorului Sau Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Scythya Minor – Dobrogea taram plin de credinţă şi studii religioase

Trebuie subliniat faptul că neamul traco-dacilor sau a geto-dacilor (cum se obişnuieşte a se spune) a fost de la început creştinat, răspândirea noii religii făcându-se foarte repede. Iată dar, că în vreme ce se înfăptuia romanizarea populaţiei băştinaşe din Scythya Minor – Dobrogea – în Bethleemul Iudeii s-a născut Mântuitorul Hristos, a cărui persoană şi învăţătură avea să ocupe un loc de frunte în istoria şi cultura lumii. Cum cei care trăiau în Imperiul Roman, aveau drept de circulaţie liberă, fără să mai amintim de comercianţi ori oşteni ce erau mutaţi cu serviciul militar dintr-un loc într-altul, fie coloniştii aduşi, cu siguranţă că mulţi dintre ei au adus şi sămânţa noii învăţături a lui Hristos. Nu putem însă preciza când a avut loc acest proces de încreştinare a strămoşilor noştri geto-daco-romani. Cu siguranţă că încreştinarea s-a făcut odată cu formarea lui şi a poporului român, în procesul de romanizare. Ştiut lucru este că în Cincizecime şi apoi după aceea, Sfinţilor Apostoli li s-a dat harul şi puterea de a răspândi în lume învăţătura Mântuitorului Hristos. Astfel, istoricul bisericesc Eusebiu de Cezareea (+340) în a sa Istorie Bisericească (III, I,13) arată că ţinutul dintre Dunărea de Jos şi Pontul Euxin (Marea Neagră) şi mai ales oraşele greceşti de pe ţărmurile acestuia au fost evanghelizate de Sfântul Apostol Andrei, căruia după Cincizecime, sorţii i-ar fi hărăzit creştinarea Sciţiei. El scrie: „Când Sfinţii Apostoli şi ucenici ai Mântuitorului nostru s-au împrăştiat peste tot pământul locuit, Toma, precum cuprinde tradiţia, a luat spre evanghelizare ţara perşilor, Andrei, Sciţia, Ioan Asia, unde şi-a petrecut viaţa până de a murit la Efes…” Acestea sunt relatate întocmai de Origen în cartea a III a, a comentariilor asupra Genezei.

Acceptată de unii, respinsă de alţii, tradiţia aceasta a apărut la noi încă din sec. al XVII-lea, când între 1682-1686, mitropolitul Dosoftei al Moldovei (+1693) scria în „Proloagele” sale pe luna noiembrie ziua 30 că: „Apostolului Andrei i-a revenit prin sorţi Bitinia şi Marea Neagră şi părţile Propontului, Halcedonul şi Vizameea, unde e acum Ţarigradul, Tracia şi Macedonia şi sosind la Dunăre, ce-i zice Dobrogea şi altele ce sunt pe Dunăre, Tesalia şi acestea toate le-a umblat”.

Sămânţa aruncată de Apostoli a fost roditoare. Scythya Minor – Dobrogea a devenit focar de credinţă şi studii religioase. Amintirea predicării Sf. Apostol Andrei prin Dobrogea o găsim astăzi în tradiţia religioasă locală, mai ales în elementele folclorice ale locuitorilor acestor locuri. O legendă întâlnită în satul Guzgun (astăzi Ion Corvin), partea de sud a Dobrogei (nu departe de Adamclisi) spune că Sf. Apostol Andrei ar fi venit „la predicare pe jos şi cu un băţ în mână”. N-a stat mult pe aici, numai „f-o două zile, dac-au stat”. Dar cât a stat „a-nvăţat lumea să se-nchine” şi când a plecat, a plecat „fără băţ”, căci „spun că i-a fost sete şi a dat cu băţu-n stâncă şi-a ieşit apă.A tot chicurat până-a stat. Bătrânii aşa spun”, încheie legenda. În timpul şederii sale, mai spune le-genda, în pădurea de lângă sat, într-o peşteră, Apostolul Andrei a făcut o bisericuţă, locul acela numindu-se până azi „Peştera Sfântul Andrei”. Apoi un colind închinat Sf. Apostol Andrei, care, de fapt, precede începutul sărbătorilor, Sf. Nicolae şi Naşterea Domnului (Crăciunul) şi care se rosteşte cu capra şi căluţii spune: „Ţa, ţa, ţa/ Căpriţă ţa/ Trece-mă şi Dunărea/ Ca să afle Dacia/ Că s-a născut Mesia// Spune, spune Moş Andrei/ Cel cu crucea cea din tei/ Cine este Moş Crăciun/ Moş Crăciun care e bun// Moş Crăciun e tatăl nostru/ El e Dumnezeul nostru/ El a făcut şi pe pom/ Şi pe capră şi pe om”.

Dar provincia Scythya Minor şi în genere Dacia, a beneficiat şi de numeroşi propăvăduitori laici, creştini, fie soldaţi, fie ei civili. Printre cei trimişi în Dacia s-au aflat cavaleri, tribuni, senatori şi chiar foşti consuli, datorită probabil soţiilor lor acestea care s-au convertit mai repede la creştinism. Apoi să nu uităm că am mai beneficiat şi de propăvăduirea creştinismului de către tânărul episcop Ulfila, jumătate dac după mamă, jumătate got din Capadocia, după tată, care predica în limba latină pentru romani şi în cea greacă pentru coloniile de la Marea Neagră şi gurile Dunării şi-n limba gotică pentru goţii de dincolo şi de dincoace de Nistru.

Şi pentru că tot am amintit despre „păstrarea” sau mai bine zis pomenirea Sfântului Apostol Andrei în colindul şi folclorul dobrogean, cu siguranţă că precum „Apostolul neamurilor” Sfântul Apostol Andrei, care hirotonea nu numai preoţi, dar şi episcopi prin unele cetăţi unde propăvăduia învăţătura Mântuitorului Hristos, aşijderea şi Sf. Ap. Andrei, care era contemporan cu el (Sf. Ap. Pavel), va fi hirotonit el însuşi în Scythya Minor.